Psihoterapia pentru copii

Psihoterapia pentru copii

În prezent, în lume se acordă o importanță tot mai mare detectării și prevenirii problemelor psihologice juvenile, astfel încât dezvoltarea armonioasă a personalității unui copil să fie facilitată de la vârste fragede. Aici intervine psihoterapia pentru copii.

Cu toate acestea, tulburările emoționale și de comportament constituie încă, unul din grupurile cu cea mai mare incidență în cadrul consultațiilor de psihologie infantilă. Deși părinții nu le identifică astfel, aceste tulburări au devenit o problemă de sănătate la nivel mondial, care afectează dezvoltarea și funcționarea copiilor și adolescenților care suferă din cauza lor.

Psihoterapia pentru copii

Pentru a putea vorbi despre psihoterapia infantilă, trebuie definite două aspecte esențiale:

  1. Ce este psihoterapia?
  2. De ce este nevoie pentru a putea lucra cu copiii?
1. Ce este psihoterapia?

Psihoterapia poate fi definită ca ansamblul de cunoștințe, atitudini, valori, abilități și resurse terapeutice utilizate în mod sistemic și de intenție, în cadrul unei relații profesionale de ajutor psihologic, în tratamentul problemelor și tulburărilor de personalitate. Toate acele acțiuni, tehnici și metode pe care le folosește specialistul ca să exercite o influență asupra persoanei și care îi permit să stabilească un echilibru psihologic cu mediul în care mecanismele pe care această persoană și le-a asumat, să nu provoace disconfort-rău, sau să violeze normele sociale, provocând dificultăți în comunicarea cu ceilalți.

Totuși, relațiile între psihologul clinician și copiii sunt mai complicate și cer din partea terapeutului utilizarea unui context teoretic de înțelegere al dezvoltării evolutive, bazarea pe un arsenal de tehnici, metode  și instrumente care să fie în concordanță cu psihicul juvenil, să se simtă în mod special atras de lumea copiilor, să posede abilități de a comunica cu aceștia și să îi motiveze, să fie interesați să includă părinții în tratament, să le pună în valoare prezența deoarece sunt figurile afective cele mai importante și permanente pentru copil și să știe să gestioneze complexa relație triangulară terpeut – copil – părinte.

2. Particularități și cerințe în lucrul cu copiii mici

2.1 Personalitatea multideterminată și în formare:

Prima trăsătură care iese în evidență atunci când se lucrează cu copiii este dată de abordarea copilului ca o personalitate în formare și drept urmare, nu trebuie să se vorbească despre „boală“ sau „remediu“, ci despre semnale de deviere a dezvoltării, în procesul său de căutare a uni echilibru cu un mediu perceput ostil. Aceste semnale de deviere sunt consecința unei inter-relaționări permanente a factorilor biologici, psihologici și sociali și sunt chiar ei cei care trebuie analizați la început, atât în dezvoltarea normală a personalității copilului, cât și deviațiile care se produc în ea.

Psihologul trebuie să se concentreze întotdeauna pe relația care există între copil și anturajul său, într-o etapă dată a dezvoltării sale. Această relație unică, specială și irepetibilă este numită Situația Socială a Dezvoltării (SSD), propusă de Vygotski L. Prin SSD se înțelege relația dintre condițiile externe și procesele interne, care se produce în condiții specifice, istorico-culturale.

Acest caracter mediatizat al influențelor mediului este condiționat de vârstă. Fiecare vârstă, înțeleasă de la nivelul de dezvoltare atins, oferă copilului un ambient/mediu organizat într-un mod special, inclusiv atunci când acest ambient se schimbă foarte puțin, însăși schimbarea care se produce în copil, în timpul procesului de dezvoltare, implică o semnificație diferită a acelorași factori ambientali, doi ani mai târziu. Cu alte cuvinte, s-a alterat relația copilului cu acești factori ambientali specifici.

În cadrul acestei relații specifice între copil și mediu, toate experiențele cognitiv-afective pe care le trăiește micuțul și care sunt însoțite de o emoție pozitivă sau negativă, este cunoscut sub numele de Trăire și constituie unitatea de analiză a SSD. Trăirea reprezintă experiența personală a copilului în interacțiunea sa socială, prin urmare, plecând de la trăire se poate modifica SSD (Situația Socială de Dezvoltare). În procesul terapeutic se așteaptă ca trăirile negative anterioare să dobândească noi semnificații și să dea naștere unor „trăiri corective“, care să atenueze rămășițele nocive și să consolideze personalitatea în formare, în scopul creării unei relații mai sănătoase și mai echilibrate cu mediul.

O altă categorie importantă este Zona de Dezvoltare Proximală (ZDP), care ne permite să înțelegem modul în care copilul poate atinge, cu ajutor determinat, zone potențiale de dezvoltare. Această categorie este fundamentală în prezentarea procesului de intervenție fiindcă servește drept ghid  în determinarea obiectivelor terapeutice, în funcție de posibilitățile reale ale copilului.

Aceste două categorii sunt foarte importante în intervenți psihologică juvenilă deoarece pornind de la trăiri, se introduc modificări în Situația Socială de Dezvoltare (SSD) a copilului și, totodată, cu o caracterizare corectă a SSD  și a   ZDP-ului său, pot fi trasate obiectivele terapeutice adecvate și se poate contribui la dezvoltarea armonioasă a personalității sale.

2.2 Accesul mediat de familie

Într-o clinică de psihologie juvenilă, accesul pacienților este mediat de familie. Părinții sunt cei care decid să vină cu copilul la o consultație, deoarece copiii nu au ca generalitate nevoia „de a se însănătoși“ și nici nu hotărăsc să caute sau să primească tratament, prin urmare, psihoterapeutul nu se bazează pe motivația micuțului de a (se)îndrepta/prospera.

Accesul mediat de familie este pus și pe seama identificării problemei. În primul rând, este important să se precizeze dacă datele oferite de părinți sunt efectiv anomalii sau reprezintă opinii proprii asupra modului lor de a estima conceptul de normalitate.

Pe de altă parte, ceea ce deranjează în mod frecvent familia este simptomul, nu problematica originală, care afectează copilul și asupra căreia se trasează obiectivele terapeutice. În acest sens, este important de stabilit dacă simptomul este doar o manifestare pe care o percepe sau care ceează dsiconfort adultului sau dacă afectează bunăstarea personală a copilului, acționând „ca o supapă de siguranță“, care ventilează, chiar și prin căi alternative, nu neapărat eficiente, ci paleative, astfel încât să păstreze precarul echilibru al sistemului.

În multe alte ocazii, părinții recurg la ajutor specializat pentru a găsi îndrumarea de care au nevoie atunci când se confruntă cu situații asociate cu crize ale dezvoltării psihologice, ca să își poată elimina sentimentele de vinovăție legate de „problema copilului“ sau pentru că pur și simplu nu știu să facă față diversității.

Cel mai dificil lucru este, fără a pierde copilul ca punct central al terapiei, să îi ajutăm pe părinți nu numai să îl înțeleagă, ci să se înțeleagă pe ei înșiși și să nu se mai învinovățească sau neliniștească inutil. De aici, se deduce nu numai importanța „cuceririi“ copilului cu terapia, ci totodată, necesitatea de a oferi părinților o oarecare ieșire sau soluție, deoarece ei sunt cei care, în realitate, decid să continue tratamentul sau nu.

2.3 Limbajul și motivația copilului – Terapia prin joacă

O altă trăsătură a lucrului cu copiii mici o constituie nevoia de a folosi tehnici și instrumente accesibile limbajului său și care, la rândul lor, sunt cele mai naturale și cele mai apropiate posibil intereselor lor. La vârste preșcolare, activitatea guvernantă este jocul și din acest considerent psihoterapeutul trebuie să folosească efectiv activități ludice, atât pentru „a-l câștiga“ pe copil, oferindu-i o activitate care să fie naturală și atractivă pentru el și în care să fie dispus să participe, cât și pentru a interpreta și înțelege ceea ce spune în mod deschis sau simbolic, fiind vorba despre o informație la care nu s-ar fi putut ajunge altfel și inclusiv pentru a-i arăta forme mai productive de a se comporta în viața de zi cu zi.

În psihoterapie, jocul reprezintă o modalitate prin care se facilitează relaționarea cu copilul, libertatea exprimării, dar și  un mod de a-l pune în fața unei situații anume. Prin joc, terapeutul își optimizează comunicarea cu micuțul, jocul fiind foarte eficient atunci când terapeutul este capabil să gestioneze productiv fantezia copilului.

Jocul are proprietăți terapeutic care favorizează producerea de schimbări cognitive și comportamentale și reprezintă nu numai un mod prin care se aplică proceduri terapeutice, ci este el însuși terapeutic, permițând abordarea diferitelor obiective precum identificarea emoțiilor;  recunoașterea relațiilor dintre rațiune-emoție –comportament, formare, controlul impulsurilor.

Printre principalele beneficii ale jocului, enumerăm:

Elementele fantastice – deoarece copilul creează situații imaginare, care păstrează o strânsă legătură cu realitatea;

Imitarea – prin reprezentarea diferitor persoanje și situații care reflectă roluri cunoscute din viața socială, care poate înflori legături de ambivalență sau de reproducere a unei situații de conflict sau vătămare;

Supunerea față de reguli – întrucât îi permite organizarea activității și totodată, îi conferă un caracter provocator, crescând motivația față de aceasta;

Bucuria dată de iubirea de sine – deoarece produc o atmosferă plăcută, asociată cu acțiunea terapeutică.

Prin urmare, utilizarea jocului și a diferitelor sale variante reprezintă o alternativă eficientă de intervenție în demersul terapeutic juvenil.

Sursa: www.alternativas.me