Femeile care schimbă lumea: când vindecarea devine putere și comunitate
Să ne imaginăm una din acele mii de povești nerostite. O femeie, să o numim Maria: se trezește înaintea zorilor și, pentru o clipă, speră că liniștea din casă va dura. Își pregătește copiii pentru școală, cu zâmbete forțate, ascunzându-și cearcănele de nesomn. Noaptea trecută a fost iar lungă: a sărit speriată la cel mai mic zgomot, inima bătându-i nebunește de teamă. În fiecare zi, Maria poartă această frică în suflet, o anxietate surdă care nu o părăsește niciodată. Se simte ca și cum ar păși pe coji de ouă, mereu atentă să nu facă ceva „greșit” care să-l enerveze pe soțul ei.
Rușinea o apasă: rușinea că trăiește astfel, că nu poate “ține familia unită”, rușinea de a recunoaște față de alții calvarul ei. Uneori se simte vinovată, de parcă ea ar fi cauza furiei lui. Stima de sine i-a fost măcinată încetul cu încetul, ajungând să se întrebe dacă mai valorează ceva ca om. În suflet i s-au cuibărit, rând pe rând, vinovăția, confuzia, disperarea “Poate exagerez eu… poate alți soți sunt și mai răi… poate merit ceea ce mi se întâmplă,” își spune adesea, neîncrezătoare în propriile judecăți.
Pentru Maria și pentru atâtea femei ca ea, frica zilnică a devenit o a doua natură. Trăiesc mereu în alertă, cu corpul și mintea încordate. Această stare de hipervigilență continuă le topește energia și le tulbură somnul. Maria adoarme târziu, cu gândul la ce-o mai aștepta mâine, și se trezește după câteva ore din cauza coșmarurilor. Oboseala îi este cronică, o durere surdă de cap o însoțește toată ziua, iar stomacul parcă i s-a strâns de luni de zile. Medicul i-a spus că are gastrită pe fond de stres. În realitate, trupul ei țipă ceea ce gura nu poate rosti că suferă.
Lista problemelor ei de sănătate pare fără sfârșit: insomnie, migrene, palpitații, dureri difuze în spate și umeri. Stresul prelungit al fricii se traduce fizic prin greață, tulburări digestive, epuizare nervoasă, dureri cronice și chiar hipertensiune. Emoțiile negre s-au transformat în simptome, pentru că mintea și corpul ei suferă împreună.
Așa arată viața în umbra violenței domestice: o închisoare invizibilă construită din frică, rușine și izolare. Violența domestică nu înseamnă doar lovituri sau răni vizibile. Uneori, lovitura cea mai dureroasă nu lasă vânătăi pe piele, ci în suflet. Poate fi o insultă aruncată zilnic, care sfărâmă încet încrederea în sine a victimei. Poate fi un șir de acuzații și critici menite să o facă să se simtă inutilă. Poate fi un control invizibil, dar total, asupra vieții ei: cu cine are voie să vorbească, când iese din casă, cum se îmbracă și pe ce cheltuie banii. Astfel de restricții nu lasă urme la vedere, dar sunt la fel de apăsătoare ca o cușcă de fier.
Femeia ajunge să se simtă ca o marionetă, cu toate firele trase de partenerul abuziv.
• “Îți interzic să vorbești cu cutare prietenă, nu-mi place de ea.”
• “Te îmbraci prea provocator, schimbă-te, ce vrei, să te uiți după alții?”
• “Dă-mi parola de la telefon, nu ai nimic de ascuns, nu?”
Acestea sunt fraze pe care Maria le aude frecvent.
La început a crezut că o iubește mult și e gelos din dragoste. Dar încet și sigur, acest control i-a invadat toată existența.
Acest control este un model de comportament abuziv bazat pe putere inegală într-o relație, prin care agresorul își subjugă partenerul, degradându-i autonomia și stima de sine. Nu îi dă voie să ia nicio decizie singură, îi controlează finanțele și îi limitează orice contact cu exteriorul.
Dacă Maria primește salariul pe card, de pildă, el îi ia cardul și îi alocă “bani de cheltuială” strict pentru strictul necesar, urmărindu-i fiecare leu. O ține astfel dependentă economic, ca să nu poată pleca. Încetul cu încetul, toate deciziile, până și cele mărunte, îi sunt furate. Viața ei nu-i mai aparține.
La nivel psihologic, efectele sunt devastatoare. Fără să-și dea seama, victima ajunge să îi cedeze agresorului controlul asupra propriei sale realități.
Când el îi spune obsesiv că nu valorează nimic, ea sfârșește prin a-l crede. Când el o insultă “proastă, urâtă, nimeni altcineva n-ar sta cu tine”, în timp, ea începe să simtă că merită aceste cuvinte și că altcineva nu ar putea s-o iubească vreodată. Insultele și umilințele sistematice sapă adânc, subminându-i încrederea în sine până când aceasta aproape dispare. Iar amenințările, fie ele directe („te omor dacă mă părăsești”), fie voalate („dacă pleci, îți iau copiii și nu-i mai vezi”), o paralizează de frică.
Chiar dacă nu a lovit-o încă, abuzatorul își terorizează partenera psihologic, creând traume invizibile. Studiile arată că un asemenea abuz emoțional prelungit duce la depresie, stres post-traumatic și alte tulburări mintale grave, chiar dacă nu s-a ajuns (încă) la violență fizică.
Această dinamică bolnavă e greu de înțeles din afară. Mulți se întreabă: “De ce nu pleacă pur și simplu? De ce stă și îndură?”
Răspunsul este complicat. O relație toxică își țese firele ca o pânză de păianjen: la început lipicioasă, apoi din ce în ce mai strânsă.
Maria își amintește că la început soțul ei era afectuos și atent. Ca multe victime, s-a îndrăgostit de un bărbat care părea bun. Violența nu începe brusc, cu un pumn, ci pe furiș, cu gesturi mici, exact cum spunea psihologul Gabriela Bădăluță: „Violența începe cu gesturi mici. Avem nevoie de mai multă psihologie în educație, de psihoeducație și blândețe pentru a rupe acest cerc.” La început, gelozia lui părea flatantă, autoritatea lui părea “siguranță”, criticile lui păreau “sfaturi pentru binele ei”. Controlul se strecoară încet, deghizat în iubire, până când victima e prea încurcată ca să mai vadă clar că a devenit prizonieră.
Încetul cu încetul, comportamentul abuziv se amplifică. Dacă la prima scenă violentă Maria a vrut să plece, el și-a cerut iertare în genunchi, cu lacrimi în ochi. “Iartă-mă, am avut o zi grea, n-o să se mai repete!”, și i-a adus flori a doua zi.
Ea a rămas, sperând că a fost doar un derapaj. Dar după o vreme totul s-a repetat. Agresorul folosește adesea această ciclicitate perversă: perioade de calm și afecțiune, urmate de tensiune crescândă, explozie de violență, apoi regrete și promisiuni că “nu va mai face”.
Este un carusel emoțional care o amețește pe victimă. În momentele bune, el poate fi tandru, îi spune că o iubește și că “nu poate trăi fără ea”; în momentele rele, devine de nerecunoscut. Această alternanță o face pe victimă să spere mereu că “de data asta chiar se va schimba”, că regretă cu adevărat. Însă, de regulă, violența revine, iar ciclul o ia de la capăt. În tot acest timp, Maria trăiește într-o stare permanentă de incertitudine și frică, nicicând sigură pe terenul de sub picioare, nicicând liniștită cu adevărat.
Între timp, izolarea ei devine aproape totală. Prietenii s-au îndepărtat, pentru că de atâtea ori le-a refuzat invitațiile (nu o lăsa el să iasă) sau chiar i-a mințit ca să acopere comportamentul soțului.
Familia ei știe vag că “nu e prea fericită”, dar nimeni nu bănuiește adevărul, pentru că Maria zâmbește trist și spune “sunt obosită, am multe pe cap”. Agresorul a reușit să o facă să tacă, de frică și de rușine, astfel că nimeni din jur nu intervine. “Problemele lor de cuplu”, zic vecinii, auzind uneori certuri prin pereți, dar întorc privirea. Iar Maria ajunge să creadă și ea că nimeni nu o poate ajuta. Neîncrederea și izolarea sunt armele cele mai puternice ale agresorului.
Pentru unele femei, coșmarul ia sfârșit abia în momentul în care se întâmplă de neconceputul: partenerul abuziv le ia viața.
Cuvântul “femicid” pare abstract, dar realitatea din spatele lui e însângerată.
Este vorba de uciderea unei femei pentru simplul fapt că e femeie, de obicei de către un iubit, soț sau fost partener care vrea să dețină controlul absolut asupra ei, chiar și cu prețul vieții.
În România, anul acesta (până la momentual actual, noiembrie 2025), 51 de femei și-au găsit sfârșitul astfel – ucise în propriile case, poate cu copiii de mână, de cei ce trebuiau să le ocrotească. Sunt 51 de tragedii care au lăsat în urmă copii orfani și familii distruse.
“O femeie moartă după ce a cerut ajutor este un eșec al sistemului. Nu mai putem accepta astfel de eșecuri,” spunea dureros de sincer una dintre persoanele prezente la eveniment Manifest Green Woman.
Femicidul nu este un accident și nici o explozie de moment inexplicabilă. În majoritatea cazurilor, el este punctul final al unei istorii de abuz. De multe ori, semnele au fost acolo: episoade repetate de violență, ordine de protecție încălcate, strigăte de ajutor rămase fără ecou.
Fiecare astfel de moarte violentă ne arată cât de grav poate degenera violența domestică atunci când este ignorată.
În mintea agresorului: putere, teamă și control
Ne-am obișnuit să vorbim despre victime cu empatie și e firesc, ele au nevoie de sprijin. Dar pentru a preveni violența, trebuie să înțelegem ce se petrece și în mintea agresorului, fără însă a-i găsi scuze.
Cum poate cineva să facă rău persoanei pe care pretinde că o iubește? Ce îl face pe un om să își terorizeze partenerul?
Portretul clasic al agresorului domestic nu e întotdeauna simplu de recunoscut. Nu toți sunt bețivi violenți sau psihopați ireversibili, cum s-ar putea crede. Mulți par oameni obișnuiți în societate, respectuoși cu ceilalți, poate chiar șarmanți cu prietenii și cunoscuții. Monstrul iese la iveală între pereții casei, în intimitatea unde își permite să își dezlănțuie furia și disprețul. Adesea, motivul central care se conturează este nevoia acută de putere și control.
Agresorul simte, conștient sau nu, că dacă nu domină, își pierde valoarea sau identitatea. Poate a crescut într-un mediu unde a văzut violență și a învățat că “a iubi” înseamnă “a poseda”.
Poate poartă traume nerezolvate, frustrări sau complexe de inferioritate pe care le proiectează asupra partenerei. Unii agresori au o gelozie patologică și o teamă de abandon atât de mare, încât preferă să își “țină aproape” partenera prin orice mijloace – inclusiv teroare. Alții aderă rigid la credințe patriarhale: consideră că bărbatul e “șeful” și femeia trebuie supusă, iar dacă nu ascultă “merită pedepsită”.
Un fir comun al comportamentului agresorilor este lipsa de empatie și autocontrol emoțional. În loc să își gestioneze furia sau nesiguranța într-un mod sănătos, lovesc în exterior. Ei dau vina pe victimă pentru propriile izbucniri (“m-ai provocat”, “din cauza ta m-am enervat”), refuzând să-și asume responsabilitatea.
De multe ori sunt buni manipulatori și exploatează vulnerabilitățile victimei: dacă știu, de pildă, că ea are o relație tensionată cu familia sau puțini prieteni, vor specula asta izolând-o complet.
Dacă știu că are o traumă sau o insecuritate (să zicem, se simte complexată de greutate sau de vreo experiență trecută), nu vor ezita să scoată “arma” aceea într-o ceartă (“cine te-ar vrea pe tine așa grasă, ar trebui să-mi mulțumești că stau cu tine”). Este o cruzime deliberată, dar în mintea agresorului se justifică prin scopul lui suprem: să dețină controlul.
Trebuie spus clar: niciun factor exterior: alcoolul, banii, gelozia, stresul cotidian, nu determină automat un om să devină agresor.
Violența este o alegere! Mulți oameni săraci, stresați sau care au suferit traume nu își bat partenerele. Cei care recurg la violență aleg această formă de răspuns pentru că, undeva în sistemul lor de valori, consideră că au dreptul s-o facă sau că așa “se rezolvă” problemele.
Ei caută puterea absolută în cuplu. Iar puterea, în viziunea lor distorsionată, se manifestă prin subjugare și teroare. În fond, agresorul este adesea un om slab și înspăimântat, care își ascunde fricile în spatele pumilor sau al amenințărilor.
Îi e frică de egalitate, îi e frică de autonomia femeii de lângă el, îi e frică să nu fie părăsit și atunci preferă să guverneze prin frică.
Desigur, această radiografie psihologică a agresorului nu scuză cu nimic faptele. Explicația nu este scuză. Societatea trebuie să-l tragă la răspundere și să protejeze victima, indiferent de dramele personale care l-au făcut abuziv.
Însă a înțelege mecanismele poate ajuta la prevenire. De exemplu, dacă știm că un semnal timpuriu este tendința de a izola partenera (să-i controleze telefonul, să o îndepărteze de prieteni, să îi interzică activități), putem interveni sau putem educa tinerele să recunoască acest red flag.
Dacă știm că mulți agresori își “îmbracă” controlul în declarații de iubire (“Fac asta pentru că țin la tine, nu suport să te împart”), atunci și fetele, și băieții trebuie învățați să deosebească iubirea de posesivitate.
La conferința de la Biblioteca Națională, un vorbitor a spus un lucru esențial: bărbații și femeile nu reprezintă două tabere adverse în această problemă.
Nu este o luptă a sexelor, ci o luptă a tuturor împotriva violenței și a mentalităților greșite. Sunt mulți bărbați care condamnă din suflet abuzurile: fie că au fost martori ai suferinței mamelor lor, fie că pur și simplu cred în egalitate și respect. Ei trebuie implicați activ în schimbare.
Cu alte cuvinte, să le arate clar că violența nu dovedește “tărie de caracter”, ci lașitate și incapacitate de autocontrol.
Rolul bărbaților în combaterea violenței este crucial: să își educe fiii să își gestioneze altfel furia și emoțiile, să își trateze partenerele cu respect; să își interpeleze prietenii când îi aud vorbind cu dispreț despre femei sau făcând glume misogine; să fie modele de comportament non-violent în propriile lor familii.
Vindecare și schimbare: drumul către o lume fără violență
Povestea Mariei noastre imaginare ar putea continua în două feluri. Într-un scenariu sumbru, nimeni nu intervine, iar ea rămâne captivă ani de zile sau devine la rândul ei o știre tragică. Dar într-un scenariu luminos, ceva sau cineva sparge cercul vicios.
Poate o prietenă insistentă care o convinge să ceară ajutor. Poate un psiholog care o face să înțeleagă că nu e vina ei și că merită o viață mai bună. Poate intervenția promptă a autorităților, care îl opresc pe agresor înainte să fie prea târziu. Schimbarea este posibilă, iar speranța există. Iar asta a fost, de fapt, esența manifestului lansat pe 3 octombrie: să arate că violența domestică nu este un dat implacabil al societății noastre, ci un fenomen care poate fi prevenit și oprit.
Manifestul pentru Non-Violență, Respect și Egalitate este un apel la acțiune. Printre soluțiile propuse se numără respingerea fermă a oricărei forme de violență, adică zero toleranță la nivel social. Apoi, readucerea respectului și egalității în centrul vieții sociale, prin educație și modele pozitive oferite tinerilor. Manifestul insistă și pe educarea noilor generații în spiritul non-violenței adică introducerea de programe de educație civică și emoțională în școli, unde băieții și fetele să învețe de mici despre empatie, comunicare non-violentă și gestionarea conflictelor fără agresiune.
O altă direcție esențială este implicarea reală a statului în protejarea victimelor și pedepsirea agresorilor, căci legi avem, dar ele trebuie aplicate ferm ordine de protecție rapide și monitorizate, polițiști și magistrați instruiți să gestioneze sensibil astfel de cazuri, adăposturi finanțate corespunzător pentru victime.
Educația emoțională este unul dintre aceste remedii de bază. Gabriela Bădăluță, psiholog al Clinicii Marfil și speaker la eveniment, a insistat asupra acestui aspect: fără alfabetizare emoțională, cercul violenței cu greu va fi rupt. Dacă generații întregi de copii au crescut fără să li se vorbească despre sentimente, fără să li se arate cum să-și gestioneze furia altfel decât cu pumnul, nu e de mirare că astăzi avem adulți care își rezolvă frustrările prin violență. “Avem nevoie de mai multă psihologie în educație, de psihoeducație și blândețe pentru a rupe acest cerc”, spune Gabi Bădăluță.
Asta înseamnă să introducem în școli programe de dezvoltare socio-emoțională, să pregătim profesorii să identifice și să medieze din timp comportamentele agresive ale copiilor, să încurajăm băieții să își exprime vulnerabilitățile altfel decât prin furie reprimată. Empatia se învață, la fel și respectul reciproc. De asemenea, trebuie să lucrăm și cu mentalitatea comunităților: să nu mai întoarcem privirea când știm că “la vecini se aud certuri urâte”, să nu mai dăm vina pe victimă (“sigur a făcut ea ceva”), să transmitem clar mesajul că violența nu e acceptabilă și nu e “treabă de familie” atunci când încalcă legea și drepturile omului.
Un alt punct subliniat de Gabi Bădăluță este legătura dintre minte și corp în contextul traumelor, adică sănătatea psihosomatică. Faptul că victimele ajung să somatizeze psihologic suferința (cum am văzut în cazul Mariei, cu insomnii, dureri și probleme medicale pe fond de stres) ne arată că vindecarea trebuie să fie completă. Nu este suficient să fie înlăturat pericolul fizic; rănile emoționale trebuie și ele vindecate, altfel corpul va continua să poarte povara traumei. De aceea, e nevoie de servicii de consiliere și terapie accesibile pentru supraviețuitoarele violenței. Totodată, conștientizarea legăturii minte-corp ar trebui să ne facă mai atenți la semnalele timpurii: o femeie mereu bolnăvicioasă, anxioasă, izolată, poate ascunde un abuz domestic în spate. Dacă medicii de familie, profesorii, colegii ar fi instruiți să recunoască aceste semne, multe situații ar putea fi investigate și ajutorul oferit la timp.
În multe povești de viață ale femeilor din România, violența nu apare doar ca un episod izolat, ci ca un fir roșu care se repetă în tăcere, din generație în generație.
Inițiativa Green Women, coordonată de Lavinia Șandru, vine exact în acest punct sensibil: acolo unde durerea nu mai poate fi negată, dar nici nu știe încă să ceară ajutor. Lavinia își asumă, cu hotărâre, rolul de organizatoare a unei mișcări care spune răspicat „stop violenței împotriva femeii” și creează contexte reale de conștientizare.
Prin evenimentele pe care le dezvoltă și prin caravana pe care o pregătește la nivel național, ea își dorește să ajungă în orașe și comunități în care subiectul abuzului este încă ascuns „sub preș”, pentru ca fiecare femeie să audă, măcar o dată, că viața ei contează, că durerea ei este legitimă și că există ieșire din cercul fricii, al rușinii și al femicidului normalizat.
Alături de această direcție, Paula Stoica, profesor universitar la UNED Madrid, aduce o altă fațetă importantă: aceea a femeii care creează, cercetează, inițiază proiecte și are nevoie de sprijin ca să își ducă munca mai departe.
Mesajul ei este limpede: femeile care au idei, vocație și inițiativă nu trebuie să rămână singure în fața obstacolelor.
De aceea, aceste valori sunt susținute și de Daniela Bădăluță, președinte și fondator al Recrex România, care se raliază aceleiași viziuni de protejare, încurajare și susținere a femeilor, atât în plan profesional, cât și în plan personal.
Pentru ele, dar și pentru cele care se află în proces de reconstrucție după experiențe de violență sau abuz, Clinica Marfil a creat o linie deschisă de fonduri, menită să susțină accesul la sprijin psihologic și terapeutic. În acest demers, un rol esențial îl are și Gabi Bădăluță, psiholog, psihoterapeut și fondatoarea Clinicii Marfil, care se implică activ în campanii de conștientizare și proiecte dedicate femeilor aflate în situații de vulnerabilitate.
În spatele acestei inițiative se află o convingere simplă și profundă: vindecarea nu este un lux, ci o nevoie de bază.
Atunci când o femeie primește sprijin emoțional, terapeutic și, la nevoie, financiar, nu se vindecă doar o rană individuală, ci se schimbă treptat o cultură întreagă, în care femeile încep să-și revendice dreptul la siguranță, demnitate și o viață trăită în propriul lor adevăr.
Clinica Marfil – Cursuri și Terapie