Discernământ și consimțământ. Impactul, consecințele și necesitatea implicării sistemului judiciar

Pentru a putea înțelege ceea ce înseamnă „discernământ” eu cred că este nevoie să apelăm la definiția acestui cuvânt, mai degrabă, din perspectivă psihologică. Discernământul reprezintă capacitatea intelectuală a unui om de a opera distincții între esențial și neesențial, de a sesiza cele mai fine deosebiri între lucruri, de a distinge cu subtilitate. In concluzie, discernământul înseamnă  a înțelege limbajul, operațiile, simbolurile, reprezentările.

Discernământul este o prerogativă care aparține exclusiv persoanei fizice, doar în legătură cu aceasta se stabilește prezența sau lipsa de discernământ.  Juridic, afirmăm că o persoană are sau nu are discernământ, raportat la mai multe aspecte, dintre care cele mai importante sunt vârsta și starea de sănătate mentală. Calificarea unei persoane din perspectiva discernământului se realizează și în raport de specificul legislativ național. De exemplu, vârsta la care copilul este declarat major este diferită de la un sistem de drept la altul. 

În funcție de existența sau inexistența discernământului introducem în discuție noțiunea de capacitate de exercițiu, astfel cum este ea definită de constituția noastră. Copilul, până la vârsta de 14 ani este prezumat a nu avea discernământul faptelor sale, tocmai de aceea nu este permis unui copil sub 14 ani să încheie acte juridice decât prin reprezentare. Un copil sub 14 ani nu va putea să ia, așadar, decizii majore legate de viața sa, de parcursul său școlar, acesta având nevoie de ocrotire, fie prin intermediul părinților, fie prin intermediul instituțiilor statului atunci când părinții lipsesc sau, din motive justificate, nu pot să asigure copilului o ocrotire corespunzătoare. Un copil sub  vârsta de 14 ani, care săvârșește o infracțiune, nu va răspunde penal. Părinții și instituțiile în grija cărora copilul se află își vor angaja răspunderea civilă pentru un eventual prejudiciu, deoarece aceștia au obligația de supraveghere și control asupra copilului.  

Între vârsta de 14 ani și până la vârsta de18 ani minorul este prezumat a avea un oarecare discernământ, această măsură exprimându-se în ceea ce numim capacitate de exercițiu restrânsă, adică un adolescent va putea să încheie unele acte juridice asistat de părinte sau tutore. Sunt anumite acte pe care copilul între 14 și 18 ani le poate încheia și singur, cum sunt, de exemplu, acte de conservare ale unui apartament care este proprietatea sa (plătește cheltuielile de bloc, contractează reparații minore) sau acte de administrare (încheie un contract de închiriere asupra bunului său), însă nu va putea face acte de înstrăinare fără încuviințarea părintelui sau a autorității tutelare. 

Poate cel mai important aspect al capacității de exercițiu restrânse este angajarea răspunderii penale. Iată că, începând de la vârsta de 14 ani minorii încep să fie responsabili pentru eventuale fapte penale comise, ceea ce poate conduce inclusiv la luarea unor măsuri privative de libertate împotriva acestora. 

 Persoana care beneficiază de protecție judiciară este persoana în legătură cu care, în urma unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că acesta nu are discernământul faptelor sale, și, în consecință este lipsită de capacitate de exercițiu. Această măsură, care se dispune de către o instanță de judecată va fi luată începând cu vârsta majoratului, când se prezumă că există capacitate deplină de exercițiul. Prezumția înseamnă că, noi toți credem că o persoană majoră are discernământ și acest lucru nu este necesar a fi dovedit, decât în mod excepțional și atunci prezumția legală este răsturnată. Tocmai de aceea, nu se poate declara lipsa de discernământ a majorului decât în urma unei proceduri judiciare, pentru că practic, persoanei i se iau nu doar obligațiile ci și drepturile (dreptul de a dispune de bunurile sale, dreptul de a alege, dreptul de a fi ales, dreptul de a exercita drepturi părintești, drepturi de a se stabili la el domiciliul copilului, etc.) În cazul  persoanei ocrotite actele juridice sunt încheiate în numele lui de reprezentanții săi legali. Nici  persoana care este ocrotită legal nu răspunde penal, deoarece acesta nu are discernământul faptelor sale. Împotriva unei astfel de persoane se dispune, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, măsura de siguranță a internării medicale în cadrul unui spital de psihiatrie. Deci, oarecum asimilăm  persoana ocrotită copilului sub 14 ani, doar că criteriile de stabilire ale lipsei discernământului sunt diferite. Ocrotitul este o persoană majoră dar lipsită de capacitatea mentală specifică vârstei, copilul sub 14 ani este prezumat a nu înțelege consecințele actelor sale pe criteriul vârstei, deși, poate, practica ne-a dovedit că înțelege. Ambii trebuie ocrotiți. 

Pentru a verifica existența/inexistența discernământului sau diminuarea acestuia se realizează expertize medico-legale de către o echipă mixtă de profesioniști constituită din medici, inclusiv un medic psihiatru și din psihologi. Este o mare responsabilitate în a stabili dacă o persoană are sau discernământ deoarece îl privăm de posibilitatea de a a-și exercita în mod liber voința și  drepturile sale. 

De aceea,  susțin că un judecător nu poate judeca o cauză bazându-se pe emoții, ci exclusiv pe probele administrate. Este adevărat că sunt situații limită în care, de exemplu,  sesizarea cu o cerere prin care se solicită să dispună o interdicție judecătorească iar persoana refuză să se prezinte la expertiza medico-legală. Ce faci?! Ce ai în vedere?! În vederea audierii acestei persoane există o procedură care permite deplasarea la locul unde aceasta se află, la domiciliul său, completul vorbește cu persoana, o observă și încearcă să treacă prin toate filtrele ideea de discernământ, pentru a putea decide în mod just, legal, întemeiat o măsură care în mod sigur îi va afecta viața sa dar și a comunității din proximitate. 

Sunt, însă și situații, în care o persoană mai puțin bine intenționată ”vânează” bunurile unei alte persoane vârstnice cu care este rudă și, într-o astfel de situație de fapt, este necesar a fi manifestată o mare diligență. Doar bătrânețea, în lipsa unei cauze care să abolească starea de conștientă a omului, nu constituie o cauză care să genereze lipsa de discernământ a cuiva și să determine punerea  sa sub ocrotirea legală.

Uneori, în cauzele penale, se invocă diminuarea discernământului ca urmare a consumului de alcool sau substanțe, însă deși intenția celui care formulează astfel de susțineri este obținerea unei situații mai favorabile, rezultatul va fi diferit, chiar opus, deoarece ingerarea voluntară a alcoolului sau consumul voluntar de stupefiante, atunci când sunt asociate cu săvârșirea unei infracțiuni, constituie circumstanțe agravante. Este foarte adevărat că discernământul poate fi diminuat sau chiar abolit ca urmare a ingerării alcoolului sau a substanțelor interzise, dar această stare de fapt nu profită unui agresor, spre exemplu, care a băut sau s-a drogat pentru a dobândi curajul să săvârșească o faptă de natură penală. 

Emoțiile, mai ales cele pe care le numim ”negative”, influențează discernământul. Sunt situații în care o explozie emoțională puternică poate avea drept efect diminuarea sau chiar anularea discernământului (de obicei în cazul unor fapte cu violență extremă), când echilibrul chimic al creierului uman este perturbat și se poate întâmpla să fie săvârșit un gest, o acțiune, pe care ulterior persoana să o regrete o viață întreagă. Cunoaștem expresiile ”am fost orbit de furie”, sau  ”nu am mai văzut nimic în fața ochilor” sau ”parcă nu eram eu”, acestea descriu influența emoțiilor asupra discernământului. De aceea este atât de important să înțelegem ce suntem, să rămânem conectați cu emoțiile noastre, să le exprimăm într-un mod care să nu fie vătămător pentru propria persoană sau pentru alții. Să nu ajungem să dorim să ne facem singuri dreptate, pentru că în spatele sentimentului de nedreptate, uneori, poate sta o emoție puternică și acesta nu ilustrează realitatea obiectivă. De aceea, este nevoie să apelăm la cei care sunt reprezentanții organelor judiciare, chiar dacă, de multe ori, îi vedem pe aceștia ca pe niște oameni lipsiți de emoții… este foarte bine ca reprezentanții sistemului judiciar să nu acționeze emoțional, ci în temeiul prevederilor legale, a principiilor de drept și a liberei conștiințe.

Altă stare care poate altera discernământul este îndrăgostirea, acel foc de artificii, acel boom care ne face să ne simțim speciali, vii, să credem că totul este posibil, totul este luminos. Este o stare de exaltare, de bucurie, o stare pe care mulți dintre noi o idealizăm, însă în acele momente, discernământul este împins într-un colț al minții, pentru o perioadă de vreme. Când lucrurile se așază pe un făgaș normal, discernământul își reia locul și ,uneori, ajungem în situația de a ne întreba ”cine este omul acesta de lângă mine, că nu îl cunosc ?!”. Pot urma divorțuri, deci din nou o implicare a juridicului. Este extrem de important să nu ne pierdem discernământul în jocuri de putere în timpul procedurii de desfacere a căsătoriei, mai ales atunci când există copii. Prin prisma carierei mele, am asistat la situații de viață greu de imaginat, am văzut oameni orbiți de emoții, care se angrenează într-un joc de putere, moment în care uită că sunt părinți și devin doar inamici și o țin într-o dușmănie continuă, uitând că marele pierzător este copilul sau copiii. 

Pentru a face legătura cu termenul de consimțământ, voi preciza că, în lipsa discernământului, o persoană nu poate să își manifeste consimțământul. Consimțământul înseamnă a fi de acord cu o anumită acțiune, cu încheierea unui act, a dori să faci sau să nu faci ceva determinat, etc.

Dacă discernământul are o mare legătură cu verbul ”a fi”, consimțământul are legătură mai degrabă cu verbul ”a avea”, dar, care nu poate exista în lipsa lui ”a fi”. 

Nu putem vorbi despre un consimțământ valabil exprimat, în lipsa discernământului. Așadar toate aspectele legate de capacitatea de exercițiu a persoanei au incidență în cazul consimțământului.

Discernământ fără consimțământ poate exista, în schimb nu poate exista consimțământ fără discernământ. 

Consimțământul are legătură cu toate aspectele juridice ale vieții noastre, de la banalul acord pentru prelucrarea datelor cu caracter personal, până la încheierea unor acte juridice sau vizitarea minorului de către părinte ori încheierea căsătoriei precum și diferite fapte săvârșite cu violență, care pot întruni elementele constitutive ale unor infracțiuni împotriva persoanei (ex: lipsire de libertate, violare de domiciliu, violarea secretului corespondenței, viol, act sexual cu un minor, lovire și alte violențe, amenințare, etc. ).

Emiterea unui ordin de protecție împotriva unei persoane este un exemplu de nerespectarea a faptului că o altă persoană nu își dă consimțământul în legătură cu o anumită acțiune a agresorului. De exemplu, victima îi solicită să plece, acesta nu pleacă, pătrunde în domiciliu, unde o lovește sau îi provoacă o stare de temere. Faptul că ordinul de protecție are ca aspect esențial interdicția de apropiere, de contact în orice mod a agresorului cu victima pentru o perioadă de timp determinată, că această interdicție se poate prelungi dacă starea de temere persistă, că nerespectarea ordinului de protecție constituie o infracțiune care are drept efect aplicarea unei pedepse privative de libertate, înseamnă că este extrem de important să ne uităm la însemnătatea consimțământului.

Consimțământul are la bază principiul esențial al respectului datorat ființei umane.

Este imperios necesar să auzim și să înțelegem că ”nu” înseamnă ”nu” și că nu se poate circumstanția refuzul. Că a respecta acordul sau dezacordul unei alte ființe umane este linia fină care ne separă de rudele noastre necuvântătoare și care poate face diferența între legal și nelegal. 

Când vorbim despre ideea de libertate, acesta nu se apreciază în abstract ci în relație cu celălalt, adică libertatea mea începe unde se termină libertatea ta și are mare legătură cu consimțământul. Putem sau nu să fim de acord cu celălalt, cu un act juridic, cu o acțiune sau chiar cu o inacțiune a cuiva, este dreptul nostru de a nu ne da consimțământul.

Sunt situații, mai ales în contracte și în cazul săvârșirii unor infracțiuni ( de ex infracțiuni legate de fals) când consimțământul unei persoane este obținut prin manipulare, prin violență sau prin inducerea sa în eroare. În situația dovedirii existenței unor vicii ale consimțământului, instanțele de judecată, după administrarea probatoriului, vor stabili nevalabilitatea consimțământului și un act încheiat în acest mod, va putea fi anulat, la solicitarea părții prejudiciate. Aprecierea viciului de consimțământ nu se poate realiza în mod general, ci se va ține seama de contextul de viață al victimei. Manoperele dolosive de obicei sunt adaptate persoanei vizate, iar verificarea stării de fapt descrise într-o cerere de chemare în judecată va trebui să aibă în vedere întreg tabloul acesta legat de persoana indusă în eroare. De obicei, în practica instanțelor investite cu soluționarea unor astfel de litigii, avem nevoie să administrăm interogatoriu persoanei în fața noastră, să o observăm sub toate aspectele.

Eu cred că este extrem de important ca în Facultățile de drept să se studieze materii care au legătură cu domeniul psihologic, nu doar psihologie judiciară. Acum, pot afirma acest lucru pentru că mi se pare foarte dificil să poți departaja umanul de juridic, să reușești mereu să rămâi fidel jurământului depus, să nu ai tendința umană de a te repoziționa față de o situație atroce și apoi, la finalul zilei, să lași în dosare ceea ce este de lăsat acolo, să nu duci cu tine în propria existență bagajul acela emoțional. Generația mea de juriști s-a pregătit singură pentru această realitate, fiecare cu ceea ce a avut la îndemână…sper că în timp lucrurile se vor schimba în bine.

Tocmai aceasta este frumusețea si greutatea profesiilor juridice, corelate cu o mare responsabilitate, deoarece în spatele coperților dosarelor sunt oameni. Si nimeni, nu va ajunge în fața unor judecători, bucuros ca se afla acolo, cu excepția încuviințărilor de adopții. În rest, în orice litigiu, cineva va câștiga si cineva va pierde, iar judecătorul are misiunea de a stabili acest lucru, doar pe baza probelor. Fără să se întrebe emoțional ce simte în legătură cu părțile din litigiu. Spiritul legii are legătură cu ideea de interpretare a legilor, care însă se realizează în acord cu Constituția, cu tratatele internaționale la care țara noastră este parte, cu buna credință și conștiința omului chemat să decidă, în nici un caz cu emoția sa. Pentru că, după cum știm, emoțiile sunt subiective și temporare. Pe nevoia de generare a unor emoții se bazează nenumăratele emisiuni în care procesele se mută din sălile de judecată pe ecrane și, din păcate, această realitate ne face tuturor un deserviciu.

În concluzie discernământul și consimțământul sunt două mari ancore ale ființei umane și este foarte important să avem grijă de noi, de sănătatea noastră mentală, de ceilalți, de sănătatea lor. 

Sper sa fie cu folos aceste informații. 

Mulțumesc!

Gabriela Diaconu

Bibliografie: 

• Codul Civil.
• Codul de procedură civilă.
• Codul penal.
• Codul de procedura penală.
• Legea 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor minorului, actualizată.
• Legea 214/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice, actualizată.
• Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu tulburări psihice, actualizată.
• Popescu-Neveanu P. (1978) Dicționar de psihologie, București Editura Albatros.
• Florinda Golu, Psihologia dezvoltării umane (2010), Editura Universitară București.
• Lăzărescu M. Psihopatologie clinică (1994), Editura Helicon.
• Dindeligan C. Incursiune în psihopatologie și psihologie clinică, (2004) Editura Sper.