Definiție:Realizarea de sine în psihologie se referă la procesul de dezvoltare și exprimare a potențialului și a identității individului într-un mod autentic și satisfăcător. Este o călătorie personală și continuă de auto-descoperire, creștere și împlinire.

Caracteristici ale realizării de sine includ:
Autenticitate: Realizarea de sine implică autenticitatea și exprimarea sinceră a propriilor valori, interese și pasiuni. Persoanele care se realizează pe sine sunt în armonie cu propria identitate și nu se simt constrânse să se conformeze la așteptările sau idealurile altora.
Autonomie: Realizarea de sine presupune autonomie și independență în luarea deciziilor și acțiunilor. Persoanele care se realizează pe sine sunt capabile să-și stabilească propriile obiective și să-și gestioneze viața în funcție de propriile dorințe și valori.
Competență: Realizarea de sine implică dezvoltarea și utilizarea abilităților și talentele individului într-un mod eficient și satisfăcător. Persoanele care se realizează pe sine caută să-și dezvolte abilitățile și să-și atingă potențialul maxim în diverse domenii de viață.
Autorealizare: Realizarea de sine implică împlinirea personală și satisfacția rezultată din atingerea scopurilor și realizarea potențialului individual. Persoanele care se realizează pe sine se simt împlinite și fericite în ceea ce fac și experimentează o stare de armonie și echilibru interior.

Definiție:Reflecția în psihologie se referă la procesul de auto-observare și auto-analiză a propriilor gânduri, emoții și comportamente. Este o activitate cognitivă și introspectivă prin care individul își examinează și își explorează propriile experiențe interne într-un mod conștient. Caracteristici ale reflecției includ:

Auto-observare: Reflecția implică capacitatea de a observa și de a fi conștient de propria experiență internă. Persoanele care practică reflecția sunt atente la gândurile, emoțiile și comportamentele lor și își îndreaptă atenția asupra lor pentru a le înțelege mai bine.
Analiză critică: Reflecția implică o analiză critică a propriei experiențe. Persoanele care se angajează în reflecție sunt capabile să-și evalueze gândurile, emoțiile și comportamentele dintr-o perspectivă obiectivă și să identifice posibilele bariere sau erori în gândire.
Auto-cunoaștere: Reflecția facilitează procesul de auto-cunoaștere și înțelegere de sine. Persoanele care se reflectă asupra propriilor experiențe dobândesc o mai bună cunoaștere a propriilor emoții, nevoi, valori și motivații, ceea ce le permite să-și dezvolte o imagine mai clară și mai autentică de sine.
Dezvoltare personală: Reflecția este un instrument important în procesul de dezvoltare personală și de creștere. Prin reflecție, individul poate identifica și înțelege aspectele cu care se confruntă și poate căuta modalități de a se dezvolta și de a face schimbări pozitive în viața sa. Există diferite tipuri de reflecție în psihologie, inclusiv:
Reflecție retrospectivă: Acest tip de reflecție implică privirea retrospectivă asupra experiențelor trecute și analizarea lor. Persoanele care se angajează în reflecție retrospectivă își amintesc evenimente și experiențe anterioare și încearcă să înțeleagă impactul lor asupra lor.
Reflecție în timp real: Acest tip de reflecție implică observarea și analizarea propriilor gânduri, emoții și comportamente în timp ce acestea au loc. Persoanele care se angajează în reflecție în timp real sunt conștiente de procesele interne în timp real și își evaluează și analizează propria reacție la diferite situații.
Reflecție orientată spre acțiune: Acest tip de reflecție implică planificarea și luarea de decizii în baza reflecției. Persoanele care se angajează în reflecție orientată spre acțiune utilizează reflecția pentru a înțelege situațiile și pentru a-și dezvolta planuri de acțiune și strategii pentru a face față situațiilor viitoare.
Reflecție creativă: Acest tip de reflecție implică utilizarea reflecției ca instrument pentru generarea de idei și soluții creative. Persoanele care se angajează în reflecție creativă folosesc procesul de reflecție pentru a explora idei noi, perspective alternative și soluții inovatoare la probleme.

Definiție:Reprezentarea mentală în psihologie se referă la capacitatea noastră de a crea, stoca și manipula imagini, concepte, idei și informații în mintea noastră. Este procesul prin care transformăm informația senzorială și experiențele noastre într-o formă mentală, care poate fi utilizată pentru gândire, raționare și rezolvarea problemelor.

Caracteristici ale reprezentării mentale includ:
Imagistică: Reprezentările mentale pot avea o formă imagistică, în care putem vizualiza sau imagina obiecte, persoane sau evenimente în mintea noastră. Aceasta ne permite să recreăm sau să redăm experiențele și să le manipulăm mental.
Abstractă: Pe lângă reprezentările mentale imagistice, există și reprezentări mentale abstracte, care nu se bazează pe imagini vizuale, ci pe concepte și idei. Acestea pot fi reprezentări verbale sau simbolice, cum ar fi cuvintele sau simbolurile matematice.
Flexibilitate: Reprezentările mentale sunt flexibile și pot fi modificate, combinate sau reorganizate în funcție de nevoi și scopul nostru. Putem crea reprezentări mentale noi sau putem ajusta reprezentările existente pentru a ne adapta la situații sau pentru a rezolva probleme.
Stocare: Reprezentările mentale sunt stocate în memoria noastră și pot fi accesate în momente ulterioare. Putem păstra reprezentări mentale pe termen scurt sau pe termen lung, în funcție de importanța și relevanța lor pentru noi.
Există diferite tipuri de reprezentări mentale în psihologie, inclusiv:
• Reprezentări senzoriale: Acestea sunt reprezentări mentale care se bazează pe informația senzorială pe care o primim din mediul nostru, cum ar fi imagini vizuale, sunete auditive sau senzații tactile. Aceste reprezentări ne permit să păstrăm informația senzorială și să o manipulăm mental.
• Reprezentări conceptuale: Acestea sunt reprezentări mentale abstracte care se bazează pe concepte și idei generale. Ele ne permit să gândim în termeni de categorii și să recunoaștem caracteristici comune în obiecte sau evenimente diferite.
• Reprezentări sociale: Acestea sunt reprezentări mentale legate de ceilalți oameni și relațiile sociale. Ele implică percepția, evaluarea și interpretarea altor persoane și a interacțiunilor sociale.
• Reprezentări spațiale și temporale: Acestea sunt reprezentări mentale care ne permit să înțelegem și să navigăm în spațiu și timp. Ele includ abilitatea de a-ți reprezenta locația într-un spațiu sau de a-ți organiza evenimentele

Definiție:Rememorarea în psihologie se referă la procesul de recuperare și aducere în memorie a informațiilor, experiențelor sau evenimentelor trecute. Este capacitatea noastră de a accesa și reaminti conținuturile stocate în memoria noastră. Caracteristici ale rememorării includ:

Selectivitate: Rememorarea poate fi selectivă, în sensul că putem aduce în memorie doar anumite informații sau evenimente, în funcție de relevanța sau importanța lor pentru noi. Unele amintiri pot fi mai ușor de recuperat decât altele.
Asociativitate: Rememorarea se bazează adesea pe asocieri între diferite elemente sau evenimente. O amintire poate fi reactivată sau adusă în memorie prin asociere cu alte informații sau stimuli care au fost inițial prezente în momentul în care amintirea a fost înregistrată.
Subiectivitate: Rememorarea poate fi influențată de factori subiectivi, cum ar fi percepția, emoțiile și atitudinile noastre. Amintirile pot fi reinterpretate sau distorsionate în funcție de perspectiva noastră și de influențele emoționale.
Grad de detalii: Rememorarea poate varia în ceea ce privește nivelul de detalii al informațiilor recuperate. Unele amintiri pot fi rechemate cu o precizie și claritate ridicată, în timp ce altele pot fi mai vagi sau fragmentare.
Tipuri de rememorare în psihologie includ:
Rememorarea explicită: Aceasta se referă la capacitatea conștientă de a recupera informații sau evenimente din memoria de lungă durată. Include amintirile declarative, cum ar fi amintirile episodice (experiențe personale) și amintirile semantice (cunoștințe generale).
Rememorarea implicită: Aceasta se referă la influența pe care amintirile inconștiente o pot avea asupra comportamentului și a gândirii noastre. Include fenomene precum primingul (influența prezentării anterioare a unui stimul asupra răspunsului la un stimul ulterior) și condiționarea clasică (formarea unui răspuns condiționat la un stimul asociat cu un răspuns necondiționat).
Rememorarea autobiografică: Aceasta se referă la capacitatea de a recupera amintiri specifice despre propria viață și experiențele personale. Este legată de formarea identității și dezvoltarea noastră personală.
Rememorarea retrospectivă: Aceasta implică aducerea în memorie a evenimentelor și informațiilor trecute în scopul evaluării și interpretării lor. Este utilizată în procesul de învățare din experiență și în formarea perspectivelor și înțelegerii noastre asupra trecutului.
Rememorarea prospectivă: Aceasta se referă la capacitatea de a-și aminti și de a planifica evenimente sau sarcini viitoare. Este legată de funcționarea executivă și de organizarea și gestionarea timpului.

Definiție:Reprimarea în psihologie se referă la un mecanism de apărare prin care anumite conținuturi sau amintiri inconfortabile, dureroase sau inacceptabile sunt împinse în inconștient pentru a evita anxietatea sau disconfortul asociate cu ele. Este un proces de suprimare activă și incontrolabilă a unor gânduri, sentimente sau amintiri. Caracteristici ale reprimării includ:

Inconștiență: Reprimarea are loc în principal în sfera inconștientului și este adesea inaccesibilă conștientului. Persoana poate fi complet neconștientă de existența sau conținutul reprimat.
Suprimarea activă: Reprimarea este un proces activ prin care individul încearcă să împingă în inconștient gândurile sau amintirile neplăcute. Este o strategie de apărare involuntară care are loc fără a fi controlată conștient.
Scopul de a evita anxietatea: Reprimarea are ca scop protejarea individului de anxietatea, disconfortul sau durerea asociate cu anumite gânduri sau amintiri. Este o strategie de evitare a confruntării cu experiențe traumatice sau emoționale.
Efecte asupra psihicului: Reprimarea poate avea efecte psihologice, cum ar fi formarea de blocaje emoționale, scăderea încrederii în sine, dificultăți în relațiile interpersonale sau apariția unor simptome fizice sau psihosomatice.
Tipuri de reprimare în psihologie includ:
• Reprimarea conștientă: Acesta este un tip de reprimare în care individul își dă seama că încearcă să împingă anumite gânduri sau amintiri în inconștient. Cu toate acestea, poate avea dificultăți în a face față sau a integra aceste conținuturi în conștient.
• Reprimarea involuntară: Acesta este un tip de reprimare care are loc fără voința sau controlul conștient al individului. Gândurile sau amintirile sunt împinse în inconștient în mod automat și involuntar.
• Reprimarea traumelor: Acesta se referă la reprimarea unor amintiri sau experiențe traumatice, cum ar fi abuzul sau traumele emoționale. Este un mecanism de apărare comun în fața evenimentelor care pot fi copleșitoare emoțional.
• Reprimarea sexuală: Acesta se referă la reprimarea gândurilor, dorințelor sau impulsurilor sexuale. Este adesea legată de normele culturale, inhibițiile sau sentimentul de vinovăție asociat cu sexualitatea.
• Reprimarea emoțiilor negative: Acesta se referă la reprimarea emoțiilor negative, cum ar fi furia, tristețea sau frica. Persoanele pot încerca să își controleze sau să își ascundă emoțiile în mod deliberat pentru a evita conflictele sau repercusiunile sociale.
• Este important de menționat că reprimarea poate avea atât efecte benefice, protejând individul de anumite experiențe dureroase, cât și efecte negative, cum ar fi apariția unor simptome psihologice sau dificultăți în gestionarea emoțiilor și relațiilor interpersonale.

Definiție:Reacția de apărare în psihologie se referă la mecanismele psihologice activate în fața situațiilor sau experiențelor care sunt percepute ca amenințătoare sau stresante. Aceste mecanisme de apărare sunt strategii mentale sau comportamentale prin care individul își protejează ego-ul și încearcă să reducă anxietatea sau disconfortul emoțional asociate cu situațiile dificile. Caracteristici ale reacției de apărare includ:

Automatism: Reacțiile de apărare pot fi activate automat și involuntar, fără a fi controlate conștient. Persoanele pot reacționa în mod reflex la anumite stimulente sau evenimente.
Reducerea anxietății: Scopul principal al reacțiilor de apărare este de a reduce anxietatea sau disconfortul emoțional asociat cu situațiile stresante sau amenințătoare. Aceste mecanisme oferă un sentiment de siguranță și protecție psihologică.
Adaptabilitate: Reacțiile de apărare pot fi adaptative și pot ajuta individul să facă față situațiilor dificile. Ele pot oferi o formă de protecție și de a face față emoțiilor sau traumelor până când persoana este pregătită să le gestioneze într-un mod mai eficient.
Inconștient: Multe dintre reacțiile de apărare au loc în sfera inconștientului și pot fi dificil de observat sau recunoscut în mod conștient. Individul poate fi neconștient de mecanismele de apărare pe care le folosește.
• Tipuri de reacții de apărare în psihologie includ:
• Negare: Persoana refuză să accepte sau să recunoască existența unei realități sau a unei situații dificile. Refuzul poate fi total sau parțial, iar individul își poate distorsiona sau ignora complet informațiile care contrazic convingerile sau dorințele sale.
• Proiecție: Individul atribuie propriile gânduri, sentimente sau trăsături negative altor persoane, negând astfel existența sau responsabilitatea propriei lor prezențe.
• Regresie: Persoana revine la un nivel inferior de dezvoltare emoțională sau comportamentală în fața situațiilor stresante. Poate avea loc o revenire la comportamente sau reacții caracteristice copilăriei sau adolescenței.
• Reprimare: Gândurile, sentimentele sau amintirile inconfortabile sau dureroase sunt împinse în inconștient pentru a evita anxietatea sau disconfortul asociate cu ele. Este un mecanism de apărare prin care individul își înlătură conținuturile psihice neplăcute din conștient.
• Raționalizare: Persoana justifică sau găsește motive logice pentru comportamentele sau gândurile sale, în încercarea de a evita sau de a diminua sentimentul de vinovăție sau responsabilitate.

Definiție:Reacția de evitare în psihologie se referă la un răspuns comportamental și cognitiv al unei persoane de a se distanța sau de a evita un stimul, o situație sau o experiență percepută ca fiind neplăcută, amenințătoare sau stresantă. Este o strategie de adaptare prin care individul încearcă să se protejeze și să reducă disconfortul emoțional asociat cu stimulii adversivi. Caracteristici ale reacției de evitare includ:

Evitarea comportamentală: Individul poate să încerce să evite sau să se retragă fizic dintr-o situație sau un loc care declanșează disconfort sau anxietate. De exemplu, cineva care se teme de înălțimi poate evita să urce pe o scară sau să se apropie de marginea unui balcon.
Evitarea cognitivă: Individul poate să evite să gândească sau să se concentreze asupra gândurilor sau amintirilor care sunt asociate cu disconfortul emoțional. Acest lucru poate implica distrageri mentale, evitarea anumitor subiecte de discuție sau refuzul de a se gândi la anumite evenimente.
Evitarea emoțională: Persoana poate să încerce să evite sau să inhibe reacțiile emoționale intense asociate cu stimulii adversivi. Aceasta poate include suprimarea emoțiilor, negarea emoțiilor sau folosirea mecanismelor de apărare, cum ar fi proiecția sau negarea.
Tipuri de reacții de evitare din psihologie pot include:
• Evitarea socială: Persoana poate să evite interacțiunile sociale sau situațiile sociale care le provoacă anxietate sau disconfort, cum ar fi evenimentele sociale sau vorbitul în public.
• Evitarea cognitivă: Individul poate evita să se gândească sau să se concentreze asupra unor subiecte, amintiri sau emoții care sunt dureroase sau provocatoare pentru ei.
• Evitarea fobiei: Persoana poate evita cu înverșunare stimulii care provoacă fobii, cum ar fi animalele, înălțimile sau spațiile închise.
• Evitarea experiențelor traumatice: Individul poate evita anumite activități sau situații care le amintesc de o experiență traumatizantă din trecut.
• Reacția de evitare poate fi adaptativă în anumite circumstanțe, oferind individului un sentiment temporar de confort și reducând anxietatea sau disconfortul imediat.

Definiție:Reacția de suprimare în psihologie se referă la efortul conștient de a inhiba, reprima sau controla anumite gânduri, emoții sau comportamente. Aceasta poate fi o strategie utilizată pentru a gestiona sau a evita experiențele neplăcute sau conflictele interne. Caracteristici ale reacției de suprimare includ:

Conștientizarea: Reacția de suprimare implică conștientizarea gândurilor, emoțiilor sau comportamentelor pe care încerci să le inhibi sau să le controlezi.
Efort conștient: Suprimarea este un proces activ, în care îți concentrezi eforturile și atenția pentru a împiedica exprimarea sau manifestarea anumitor aspecte ale experienței tale interioare.
Controlul voluntar: Suprimarea implică controlul voluntar asupra gândurilor, emoțiilor sau comportamentelor, în care încerci să le restricționezi sau să le restrângi expresia.
Eficiență limitată: Deși suprimarea poate oferi o ușurare temporară, aceasta are tendința de a reveni într-o formă sau alta. Suprimarea poate crea tensiune internă și poate duce la apariția unor efecte neașteptate sau manifestarea indirectă a gândurilor și emoțiilor suprimate.
Tipuri de reacție de suprimare din psihologie pot include:
• Suprimarea emoțională: Acest tip de reacție implică inhibarea sau controlul expresiei emoționale, în care încerci să restricționezi sau să ascunzi emoțiile resimțite.
• Suprimarea cognitivă: Aceasta implică efortul de a reprima sau de a inhiba anumite gânduri, idei sau conținuturi cognitive, cum ar fi amintirile neplăcute sau credințele inconfortabile.
• Suprimarea comportamentală: Acest tip de reacție implică restricționarea sau inhibarea comportamentelor sau acțiunilor, în care încerci să controlezi sau să restrângi anumite aspecte ale manifestării tale externe.
• Reacția de suprimare poate fi o strategie de adaptare utilizată în anumite situații, dar poate avea și efecte negative asupra sănătății mentale și emoționale pe termen lung.

Definiție:Reacția de luptă sau fugă (fight-or-flight response) este un răspuns fiziologic și psihologic al organismului în fața unei situații de pericol sau stres intens. Această reacție este activată de sistemul nervos simpatic și implică eliberarea de hormoni de stres, precum adrenalina și cortizonul, în organism.

Reacție de luptă: Persoana se simte pregătită să facă față pericolului sau stresului prin luptă sau confruntare directă.
Reacție de fugă: Persoana simte nevoia de a se retrage sau de a fugi de la sursa de pericol sau stres.
Caracteristici ale reacției de luptă sau fugă includ:
Creșterea ritmului cardiac: Inima bate mai rapid pentru a pompa sângele mai rapid și a crește aportul de oxigen și nutrienți către mușchi.
Dilatarea pupilelor: Pupilele se măresc pentru a permite o mai bună percepție vizuală și a facilita reacția la pericol.
Creșterea tensiunii arteriale: Tensiunea arterială crește pentru a furniza sânge și oxigen în cantitate mai mare către mușchi și creier.
Creșterea frecvenței respiratorii: Respirația devine mai rapidă și mai profundă pentru a asigura o mai bună oxigenare a organismului.
Creșterea tensiunii musculare: Mușchii se tensionează pentru a fi pregătiți pentru acțiune imediată.
Creșterea nivelului de energie: Este eliberată o cantitate mai mare de glucoză în sânge pentru a furniza energie organismului în timpul situațiilor de stres.
Această reacție fiziologică și psihologică este esențială pentru supraviețuirea organismului în situații de amenințare sau stres.

Definiție:Remedierea în psihologie se referă la procesul de corectare sau ameliorare a unor dificultăți sau deficiențe psihologice sau comportamentale prin intervenții și tehnici specifice. Este un proces terapeutic sau educativ menit să îmbunătățească funcționarea și bunăstarea unei persoane. Caracteristici ale remedierii în psihologie includ:

Individualizare: Intervențiile de remediere sunt adaptate nevoilor și caracteristicilor individuale ale persoanei, având în vedere specificul problemei cu care se confruntă și contextul în care aceasta se manifestă.
Planificare și evaluare: Remedierea implică o planificare riguroasă a intervențiilor și obiectivelor terapeutice, precum și evaluarea periodică a progresului pentru a se asigura eficacitatea intervenției.
Colaborare: Remedierea presupune o colaborare strânsă între specialistul în psihologie și persoana care primește intervenția, precum și implicarea familiei sau a altor persoane semnificative, atunci când este necesar.
Utilizarea tehnicilor și strategiilor specifice: În funcție de problema sau tulburarea psihologică în cauză, remedierea poate implica utilizarea diverselor tehnici și strategii, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală, terapia de joc, terapia prin artă, terapia de grup sau terapia familială.
Tipuri de remediere în psihologie includ:
Remedierea tulburărilor psihologice: Aceasta implică intervenții specifice pentru a trata și a gestiona tulburări mentale, cum ar fi depresia, anxietatea, tulburările de alimentație sau tulburările de personalitate.
Remedierea dificultăților de învățare: Remedierea în acest domeniu se concentrează pe abordarea și depășirea dificultăților de învățare, cum ar fi dislexia, discalculia sau tulburările de atenție și concentrare.
Remedierea problemelor de comportament: Acest tip de remediere se concentrează pe gestionarea și modificarea comportamentelor problematice, cum ar fi agresiunea, impulsivitatea sau comportamentele antisociale.
Remedierea traumelor și a evenimentelor stresante: Aceasta implică intervenții specifice pentru a trata și a depăși traumele și evenimentele stresante din trecut, cum ar fi terapia traumei sau terapia de reducere a stresului.
Remedierea în psihologie are scopul de a sprijini și de a facilita dezvoltarea și bunăstarea psihologică a individului, oferindu-i instrumentele și resursele necesare pentru a face față provocărilor și pentru a-și atinge potențialul maxim.

Definiție:Rezonanța emoțională în psihologie se referă la fenomenul în care o persoană răspunde și se conectează emoțional la experiențele și emoțiile altor persoane. Este o formă de empatie și implică capacitatea de a resimți și a înțelege emoțiile celorlalți într-un mod profund și autentic. Caracteristici ale rezonanței emoționale includ:

Empatie: Rezonanța emoțională implică capacitatea de a resimți și de a înțelege emoțiile altor persoane, punându-te în locul lor și simțind ceea ce simt ei.
Conexiune emoțională: Prin rezonanța emoțională, se creează o conexiune emoțională puternică între persoane, care le permite să se simtă înțelese, acceptate și susținute în experiențele și emoțiile lor.
Sensibilitate la semnalele emoționale: Persoanele cu rezonanță emoțională sunt sensibile la semnalele emoționale subtile ale celorlalți, cum ar fi expresiile faciale, tonul vocii sau limbajul corporal, și pot răspunde în consecință.
Capacitatea de a regla emoțiile: Rezonanța emoțională implică și abilitatea de a regla propriile emoții în timp ce te conectezi emoțional cu alții. Este important să fii conștient de propriile emoții și să le gestionezi într-un mod sănătos în timp ce îți conectezi emoțional cu ceilalți.
Tipuri de rezonanță emoțională din psihologie includ:
• Rezonanță emoțională pozitivă: Acesta este tipul de rezonanță emoțională în care o persoană răspunde pozitiv și se conectează emoțional la emoțiile pozitive ale celorlalți, cum ar fi bucuria, entuziasmul sau iubirea.
• Rezonanță emoțională negativă: Acesta este tipul de rezonanță emoțională în care o persoană răspunde negativ și se conectează emoțional la emoțiile negative ale celorlalți, cum ar fi tristețea, furia sau frica.
• Rezonanță emoțională empatică: Acest tip de rezonanță emoțională implică capacitatea de a resimți și a înțelege emoțiile altor persoane într-un mod empatic, fără a fi neapărat influențat sau copleșit de aceste emoții.
–

Definiție:Retenția în psihologie se referă la procesul de stocare și păstrare a informațiilor în memorie. Este capacitatea de a reține și de a recupera informații într-un moment ulterior.

Caracteristici ale retenției includ:
Stocare: Informațiile sunt păstrate și stocate în memoria noastră pentru utilizare ulterioară. Aceasta implică procesele de codare și consolidare a informațiilor în memorie.
Recuperare: Capacitatea de a accesa și de a extrage informațiile stocate în memorie atunci când avem nevoie de ele. Recuperarea poate fi facilitată de indicii sau de contextul în care informația a fost învățată.
Durată: Retenția poate fi de scurtă durată (memorie de lucru) sau de lungă durată (memorie pe termen lung). Memoria de lucru implică păstrarea temporară a informațiilor pentru a le utiliza într-o sarcină imediată, în timp ce memoria pe termen lung implică stocarea și păstrarea informațiilor pe o perioadă mai lungă de timp.
Capacitate: Capacitatea de retenție poate varia de la o persoană la alta și poate fi influențată de factori precum atenția, motivația și procesele cognitive individuale.
Tipuri de retenție din psihologie pot include:
• Retenție semantică: Aceasta implică stocarea și păstrarea informațiilor generale și a cunoștințelor despre lume. Este legată de înțelegerea și interpretarea semnificației informațiilor.
• Retenție procedurală: Acest tip de retenție se referă la stocarea și păstrarea informațiilor legate de abilități și proceduri. Este implicată în învățarea și executarea de mișcări și sarcini motorii.
• Retenție episodică: Acesta implică stocarea și păstrarea amintirilor legate de evenimente și experiențe specifice. Este legată de memorarea detaliilor specifice ale unui eveniment sau al unei experiențe.
• Retenție afectivă: Acest tip de retenție implică păstrarea și amintirea informațiilor emoționale și a experiențelor afective. Este legată de memorarea și accesarea emoțiilor și a răspunsurilor emoționale asociate anumitor situații sau evenimente.
• Retenția este un proces complex și poate fi influențată de mai mulți factori, inclusiv de calitatea învățării, de atenție, de context și de practică.

Definiție:Reevaluarea sinelui în psihologie se referă la procesul de revizuire și reconstruire a percepției și evaluării individului asupra propriei identități, abilități, valori și trăsături personale. Este o formă de reflecție și autocunoaștere care implică o analiză mai profundă a propriei persoane și o reinterpretare a modului în care ne percepem pe noi înșine. Caracteristici ale reevaluării sinelui includ:

Auto-reflecție: Reevaluarea sinelui presupune o reflectare asupra propriilor experiențe, emoții, gânduri și comportamente. Este un proces de explorare și introspecție pentru a obține o înțelegere mai profundă a sinelui.
Flexibilitate: Reevaluarea sinelui implică capacitatea de a ne adapta și de a schimba perspectiva asupra propriei identități și valori. Este un proces de deschidere către noi informații și experiențe care pot influența modul în care ne percepem și evaluăm.
Auto-acceptare: Reevaluarea sinelui implică acceptarea și integrarea aspectelor pozitive și negative ale propriei persoane. Este o recunoaștere a faptului că suntem complexi și că avem atât puncte forte, cât și vulnerabilități.
Dezvoltare personală: Reevaluarea sinelui poate servi ca un catalizator pentru creșterea și dezvoltarea personală. Prin explorarea și înțelegerea mai profundă a sinelui, putem identifica obiective, valori și direcții noi în viață.
Tipuri de reevaluare a sinelui din psihologie pot include:
Reevaluare a valorilor: Acest tip de reevaluare se concentrează pe analizarea și reevaluarea valorilor personale și a ceea ce este cu adevărat important în viață. Poate implica schimbări și ajustări ale valorilor pentru a fi mai aliniate cu propria persoană.
Reevaluare a identității: Acest tip de reevaluare se referă la examinarea și reevaluarea propriei identități. Poate include explorarea și reinterpretarea aspectelor legate de identitatea de gen, apartenența etnică, orientarea sexuală sau alte aspecte ale identității personale.
Reevaluare a abilităților și potențialului: Acest tip de reevaluare se concentrează pe examinarea și recunoașterea abilităților și potențialului personal. Poate implica încrederea în sine și recunoașterea resurselor interne pentru a-ți atinge obiectivele și a-ți valorifica potențialul.
Reevaluare a trăsăturilor personale: Acest tip de reevaluare implică analizarea și reinterpretarea trăsăturilor personale și a modului în care acestea ne influențează viața și interacțiunile cu ceilalți. Poate implica conștientizarea și gestionarea aspectelor negative sau distructive ale trăsăturilor personale.
Reevaluarea sinelui este un proces continuu și dinamic.

Definiție:Reminiscența în psihologie se referă la procesul de aducere în memorie și rememorare a evenimentelor, experiențelor și amintirilor trecute. Este o formă de reflectare asupra propriului trecut și poate implica evocarea și reexperimentarea emoțiilor și experiențelor asociate cu acele amintiri. Caracteristici ale reminiscenței includ:

Aducerea în memorie: Reminiscența implică activarea memoriei pentru a aduce în prezent amintiri și experiențe trecute. Aceasta poate fi declanșată de stimuli externi sau de procesele interne ale individului.
Reexperimentarea emoțională: O trăsătură distinctivă a reminiscenței este reexperimentarea emoțiilor asociate cu amintirile. Aducerea amintirilor poate activa emoții pozitive sau negative, oferind oportunitatea de a reflecta și de a integra înțelegerea și acceptarea experiențelor anterioare.
Reflexie și înțelegere: Reminiscența poate servi ca un proces de reflexie și înțelegere a propriei vieți. Prin evocarea și analizarea amintirilor, indivizii pot obține perspectivă asupra evenimentelor și a modului în care acestea i-au influențat și format.
Funcție de identitate: Reminiscența poate contribui la dezvoltarea și întărirea identității individuale. Prin recunoașterea și integrarea experiențelor trecute, oamenii își construiesc povestea personală și își întăresc legătura cu propria identitate.
Tipuri de reminiscență din psihologie includ:
Reminiscența autobiografică: Aceasta implică evocarea și rememorarea evenimentelor și experiențelor personale din trecut. Poate fi legată de momente semnificative, realizări, relații sau evenimente traumatice.
Reminiscența generativă: Acest tip de reminiscență se concentrează pe transmiterea amintirilor și învățămintelor către generațiile următoare. Este un proces de a împărtăși și a învăța din experiențele personale în beneficiul altora.
Reminiscența terapeutică: Aceasta implică utilizarea reminiscenței ca metodă de intervenție terapeutică. Prin evocarea și explorarea amintirilor trecute, persoanele pot obține o înțelegere mai profundă de sine și pot aborda problemele emoționale și psihologice.

Definiție:Rigiditatea în psihologie se referă la o tendință persistentă de a gândi, simți și acționa într-un mod inflexibil și limitat. Persoanele rigide au dificultăți în a se adapta la schimbări și sunt rezistente la idei și perspective noi. Aceasta poate afecta multiple aspecte ale vieții individului, inclusiv relațiile interpersonale, luarea deciziilor și gestionarea stresului. Caracteristici ale rigidității includ:

Inflexibilitatea gândirii: Persoanele rigide au tendința de a se agăța de convingerile și ideile lor, fiind puțin dispuse să le modifice sau să le adapteze în funcție de situații noi. Au dificultăți în a găsi soluții alternative și preferă rutina și predictibilitatea.
Rezistența la schimbare: Rigiditatea implică o rezistență puternică față de schimbare și noutate. Persoanele rigide pot fi anxioase sau temătoare în fața schimbărilor și preferă să păstreze lucrurile așa cum sunt, chiar și atunci când acestea nu mai sunt eficiente sau satisfăcătoare.
Încăpățânarea: Persoanele rigide pot fi încăpățânate și persistente în punctul lor de vedere, chiar și în fața evidențelor sau a argumentelor contrare. Au dificultăți în a accepta sau a lua în considerare alte perspective sau opinii.
Dificultăți în adaptare: Rigiditatea poate interfera cu capacitatea individului de a se adapta la schimbările din mediul înconjurător și de a face față situațiilor noi și provocatoare. Acest lucru poate afecta adaptabilitatea și reziliența în fața evenimentelor stresante sau dificile.
Control excesiv: Persoanele rigide pot avea un control excesiv asupra propriului comportament și asupra celor din jur. Acestea pot fi foarte preocupate de respectarea regulilor, normelor și procedurilor și pot avea dificultăți în a se relaxa sau a se adapta la situații mai puțin structurate.
Există diferite tipuri de rigiditate în psihologie, cum ar fi rigiditatea cognitivă (tendința de a gândi într-un mod rigid și inflexibil), rigiditatea emoțională (dificultatea în a exprima și regula emoțiile într-un mod flexibil) și rigiditatea comportamentală (tendința de a acționa într-un mod repetitiv și inflexibil). Aceste tipuri pot interacționa și se pot manifesta în moduri diferite în funcție de individ și de contextul în care se află.

Definiție: Satisfacția în psihologie se referă la starea de mulțumire și plenitudine pe care o experimentăm atunci când nevoile și dorințele noastre sunt îndeplinite. Este o evaluare subiectivă a gradului în care o persoană se simte împlinită și fericită în diferite aspecte ale vieții sale. Iată câteva caracteristici și descrieri ale satisfacției:

Subiectivitate: Satisfacția este o experiență subiectivă, fiind determinată de percepțiile, așteptările și evaluările individuale ale unei persoane.
Multidimensionalitate: Satisfacția poate fi experimentată în diferite domenii ale vieții, precum carieră, relații interpersonale, sănătate, timp liber etc.
Evaluare comparativă: Satisfacția poate fi influențată de comparația între starea curentă și așteptările sau standardele personale. Dacă rezultatele obținute sunt în concordanță cu așteptările, satisfacția poate fi mai mare.
Durabilitate: Satisfacția poate fi o stare de lungă durată sau poate fluctua în funcție de circumstanțe și evenimente specifice.
Importanța subiectului: Satisfacția poate varia de la o persoană la alta în funcție de valorile, nevoile și preferințele individuale.
În ceea ce privește tipurile de satisfacție, acestea pot fi diferite în funcție de domeniul în care sunt experimentate. De exemplu, putem vorbi despre satisfacție în carieră, satisfacție în relații interpersonale, satisfacție în viața personală, satisfacție în realizarea obiectivelor etc. Fiecare tip de satisfacție poate avea caracteristici și evaluări specifice, în funcție de nevoile și așteptările individuale în acel domeniu.

Definiție: În psihologie, termenul „schema” se referă la structuri cognitive sau modele mentale care ne ajută să interpretăm și să înțelegem lumea înconjurătoare. Schemelor le este atribuită un rol important în percepție, învățare, memorie și procesarea informațiilor. Iată câteva caracteristici și descrieri ale schemelor:

Organizare mentală: Schemelor sunt structuri organizate mental care ne ajută să clasificăm și să interpretăm informațiile din mediul înconjurător.
Eficiență cognitivă: Schemelor ne permit să procesăm rapid și eficient informațiile, deoarece ele ne oferă un cadru sau un șablon de înțelegere și interpretare.
Rezistență la schimbare: Schemelor pot fi rezistente la schimbare, deoarece ele reprezintă modalități obișnuite de a gândi și de a interpreta lumea. Aceasta poate duce la tendința de a ignora sau distorsiona informațiile care contrazic sau nu se potrivesc cu schemele existente.
Formare și dezvoltare: Schemelor se formează pe baza experienței și a învățării și se dezvoltă pe măsură ce acumulăm noi informații și experiențe.
Tipuri de scheme: Există mai multe tipuri de scheme în psihologie, cum ar fi schemele cognitive (referitoare la gândire și înțelegere), schemele sociale (referitoare la relații și interacțiuni sociale) și schemele de sine (referitoare la percepția și evaluarea noastră personală).
Este important de menționat că schema poate fi atât utilă, întrucât ne ajută să procesăm informațiile rapid și să economisim resurse cognitive, cât și limitativă, întrucât poate duce la interpretări distorsionate sau la ignorarea informațiilor noi și contradictorii.

Definiție: Schimbarea în psihologie se referă la modificarea cognitivă, emoțională, comportamentală sau socială care apare într-un individ sau într-un grup de-a lungul timpului.

Caracteristici: Schimbarea poate fi de natură treptată sau bruscă, intenționată sau neintenționată, dorită sau neașteptată. Ea poate fi rezultatul proceselor de învățare, dezvoltare, adaptare sau terapie.
Tipuri de schimbare: Există mai multe tipuri de schimbare în psihologie. Acestea pot include schimbarea cognitivă, care se referă la modificarea proceselor de gândire și de înțelegere; schimbarea emoțională, care implică modificarea experiențelor și expresiei emoționale; schimbarea comportamentală, care se referă la modificarea acțiunilor și comportamentelor; și schimbarea socială, care implică modificarea relațiilor și interacțiunilor sociale.
Procesul de schimbare: Schimbarea în psihologie poate implica diferite etape și procese. Acestea pot include conștientizarea nevoii de schimbare, luarea deciziei de a schimba, angajarea într-un proces de învățare și adaptare, depășirea obstacolelor și rezistenței, și menținerea schimbării pe termen lung.
Factori care influențează schimbarea: Schimbarea poate fi influențată de o varietate de factori, inclusiv motivație, resurse personale, sprijin social, mediu și context cultural, experiențe anterioare și rezistența la schimbare.
Schimbarea în psihologie este un proces complex și individualizat, iar abordările și strategiile utilizate pentru a facilita schimbarea pot varia în funcție de situație și de obiectivele individuale.

Definiție: Sensibilitatea în psihologie se referă la gradul în care un individ este receptiv și reacționează la stimuli din mediu și din propria sa experiență internă.

Caracteristici: Sensibilitatea poate varia de la o persoană la alta și poate fi influențată de factori precum temperamentul, personalitatea și experiențele de viață. Persoanele sensibile pot fi mai atente și receptive la emoții, nevoi și stimulare subtilă din mediul lor.
Sensibilitatea emoțională: Acest tip de sensibilitate se referă la capacitatea unei persoane de a percepe și de a răspunde emoțional la stimuli și experiențe. Persoanele cu o sensibilitate emoțională ridicată pot fi mai receptive la emoții intense și pot avea o mai mare capacitate de empatie față de alții.
Sensibilitatea senzorială: Aceasta se referă la modul în care o persoană percepe și răspunde la stimuli senzoriali, cum ar fi sunetul, luminile, texturile și mirosurile. Unele persoane pot avea o sensibilitate crescută la anumite stimuli, iar acest lucru poate afecta modul în care interacționează cu mediul lor.
Sensibilitatea socială: Acest tip de sensibilitate se referă la capacitatea unei persoane de a percepe și de a răspunde la stimuli sociali și la dinamica relațională. Persoanele cu o sensibilitate socială crescută pot fi mai atente la emoțiile și intențiile celorlalți și pot avea o mai mare abilitate de a se adapta în interacțiunile sociale.
Este important de menționat că sensibilitatea poate varia în intensitate și poate avea atât aspecte pozitive, cum ar fi empatia și intuiția crescută, cât și aspecte negative, cum ar fi reactivitatea excesivă sau vulnerabilitatea la stres.

Definiție: Serotonina este o substanță chimică produsă în creier și are rolul de a transmite semnale între celulele nervoase. Este implicată în reglarea stării de spirit, a emoțiilor și a comportamentului.

Caracteristici: Serotonina este cunoscută și sub numele de „hormon al fericirii” datorită influenței sale asupra stării de bine și a echilibrului emoțional. Ea contribuie la reglarea nivelului de anxietate, la controlul impulsurilor și la funcționarea normală a sistemului nervos central.
Descrieri: Serotonina poate afecta starea de spirit și poate influența simțul plăcerii și al satisfacției. Un nivel scăzut de serotonină poate fi asociat cu tulburări de dispoziție, cum ar fi depresia, anxietatea și tulburările de alimentație. În schimb, un nivel crescut de serotonină poate contribui la starea de calm și fericire.
Tipuri de influență a serotoninei: Serotonina poate influența diverse aspecte ale funcționării psihologice și comportamentale. De exemplu, reglarea serotoninei poate afecta somnul și apetitul, putând contribui la tulburările de somn și tulburările de alimentație. De asemenea, serotonina este implicată în funcțiile cognitive, cum ar fi memoria și atenția.
–