Definiție: Memoria implicită se referă la capacitatea noastră de a stoca și recupera informații și experiențe în mod inconștient, fără a fi conștienți de procesul de învățare sau recuperare a acestor informații. Este o formă de memorie neconștientă, care influențează comportamentul și reacțiile noastre fără a fi conștienți de ea.

Memoria implicită este implicată în învățarea și reținerea automată a anumitor abilități, obiceiuri, comportamente și modele de răspuns. Aceasta se dezvoltă prin repetiție și practică și devine automatizată în timp. De exemplu, atunci când învățăm să mergem pe bicicletă sau să scriem cu mâna, aceste abilități devin parte din memoria implicită și nu mai necesită un efort conștient pentru a le executa.
Caracteristicile cheie ale memoriei implicite includ:
• Accesul neconștient: Informațiile stocate în memoria implicită nu sunt accesibile conștientului în același mod ca informațiile stocate în memoria explicită. Nu suntem conștienți de procesul de învățare sau recuperare a acestor informații.
• Influentează comportamentul și răspunsurile: Memoria implicită afectează comportamentul și reacțiile noastre fără a fi conștienți de ea. Putem răspunde automat și fără efort la anumite stimulări sau situații învățate anterior.
• Înțelegerea implicită: Memoria implicită ne permite să avem o înțelegere subconștientă a anumitor aspecte, cum ar fi limbajul, regulile sociale și standardele culturale. Aceasta ne ajută să navigăm în lumea noastră și să reacționăm în mod corespunzător fără a fi nevoie să analizăm conștient fiecare aspect al mediului nostru.
Memoria implicită este distinctă de memoria explicită, care este conștientă și implică stocarea și recuperarea informațiilor în mod deliberat. Cele două tipuri de memorie pot lucra împreună și pot influența comportamentul și experiențele noastre

Definiție: Un model cognitiv se referă la o reprezentare simplificată și abstractă a modului în care funcționează procesele cognitive umane. Este o teorie sau un cadru conceptual care încearcă să explice și să descrie modul în care oamenii prelucrează informația, gândesc, învață și iau decizii.

Un model cognitiv poate fi dezvoltat pentru a descrie procesele cognitive specifice, cum ar fi atenția, percepția, memoria, gândirea, rezolvarea problemelor sau luarea deciziilor. Aceste modele pot varia în funcție de domeniul de studiu sau de abordarea teoretică adoptată.
Modelul cognitiv încearcă să ofere o perspectivă asupra modului în care informația este preluată de la mediul extern, este procesată în minte și este utilizată pentru a genera gânduri, reprezentări și comportamente. Acesta poate descrie etapele, structurile și mecanismele implicate în procesele cognitive și poate explora cum acestea influențează percepția, înțelegerea, amintirea și raționamentul uman.
De exemplu, în modelul cognitiv al învățării, se pune accent pe procesele de codificare, stocare și recuperare a informației în memoria umană. Acest model poate include submodele specifice pentru învățarea verbală, învățarea prin observație sau învățarea prin rezolvarea de probleme.
Modelul cognitiv poate fi utilizat pentru a testa și a genera predicții despre comportamentul și performanța umană în diferite situații și poate servi ca bază pentru intervenții și tehnici terapeutice în domeniul psihologic.

Definiție: Metacomunicarea este un concept din domeniul comunicării care se referă la comunicarea despre comunicare în sine. Este un proces prin care oamenii interacționează și discută despre mesajele, intențiile, interpretările și comportamentele asociate comunicării.

Aspectele cheie ale metacomunicării includ:
• Reflexivitate: Metacomunicarea implică capacitatea de a reflecta asupra propriilor noastre modele de comunicare și a ne evalua și regla propriile noastre comportamente de comunicare. Este abilitatea de a ne observa și de a ne analiza propria comunicare și de a ne adapta în funcție de context și de nevoile celorlalți.
• Claritate și explicare: Metacomunicarea presupune folosirea limbajului pentru a clarifica, explica și clarifica mesajele și intențiile în cadrul comunicării. Poate include discuții despre sensul, interpretarea sau impactul mesajelor și poate ajuta la evitarea neînțelegerilor și la rezolvarea conflictelor.
• Feedback și ascultare activă: Metacomunicarea implică oferirea și primirea de feedback despre modul în care comunicăm. Este important să fim deschiși la feedback și să fim dispuși să ascultăm cu atenție opiniile și perspectivele celorlalți în ceea ce privește modul în care comunicăm și să fim dispuși să ajustăm și să îmbunătățim abilitățile noastre de comunicare.
• Regularea emoțională: Metacomunicarea poate implica discuții despre emoțiile și stările emoționale implicate în comunicare. Este important să fim conștienți de propriile noastre emoții și să le exprimăm într-un mod adecvat și să fim sensibili la emoțiile celorlalți în cadrul comunicării.
• Negocierea înțelegerii comune: Metacomunicarea poate implica eforturi de a ajunge la o înțelegere comună și la clarificarea așteptărilor în ceea ce privește comunicarea. Aceasta poate implica negocierea regulilor și normelor de comunicare și găsirea unui teren comun pentru a asigura o comunicare eficientă și respectuoasă.
Metacomunicarea poate fi utilă în îmbunătățirea comunicării și în dezvoltarea relațiilor sănătoase. Prin metacomunicare, oamenii pot aborda și rezolva neînțelegerile, pot clarifica mesajele și intențiile și pot îmbunătăți înțelegerea reciprocă. De asemenea, poate contribui la creșterea conștientizării de sine și la dezvoltarea abilităților de comunicare eficientă.

Definiție: Motivarea intrinsecă se referă la motivația și dorința internă de a se angaja într-o activitate pentru plăcerea, interesul sau satisfacția personală pe care o oferă, fără a fi influențată de factori externi, cum ar fi recompensele materiale sau aprobarea socială. Este impulsul intern care conduce o persoană să se implice într-o activitate pentru că o consideră valoroasă, interesantă sau satisfăcătoare în sine.

Aspectele cheie ale motivării intrinseci includ:
Autonomia și controlul: Motivarea intrinsecă este alimentată de sentimentul de autonomie și control asupra propriilor acțiuni și decizii. Persoana se simte liberă să își urmeze propriile interese și pasiuni și se bucură de procesul în sine, indiferent de rezultatele externe.
Satisfacția și plăcerea personală: Motivarea intrinsecă este susținută de sentimentul de satisfacție și plăcere personală pe care o activitate o aduce. Persoana găsește valoare și satisfacție în procesul și rezultatele activității, fără a fi influențată de recompense externe.
Curiozitatea și învățarea: Motivarea intrinsecă este alimentată de dorința de a explora, învăța și descoperi lucruri noi. Persoana se simte atrasă de provocări intelectuale și își dorește să-și dezvolte cunoștințele și abilitățile într-un domeniu de interes.
Fluența și starea de flux: Motivarea intrinsecă poate fi amplificată de starea de flux, în care persoana se implică complet și în mod plin într-o activitate, fiind absorbită de ea și pierzându-și percepția timpului și a efortului depus.
Autorealizarea și dezvoltarea personală: Motivarea intrinsecă poate fi legată de dorința de a-și atinge potențialul maxim și de a-și îndeplini propriile obiective și aspirații personale. Persoana se simte împlinită și satisfăcută în mod intrinsec prin progresul și dezvoltarea personală.
Motivarea intrinsecă este considerată a fi mai durabilă și mai benefică pentru bunăstarea și satisfacția pe termen lung. În contrast, motivarea extrinsecă, care este bazată pe recompense externe sau presiunea socială, poate fi mai puțin durabilă și poate duce la pierderea interesului și angajamentului pe termen lung.

Definiție: Multitaskingul se referă la capacitatea de a realiza simultan mai multe sarcini sau activități diferite. Este procesul prin care o persoană se implică în mai multe activități în același timp sau trece rapid între mai multe sarcini sau stimulări.

Aspectele cheie ale multitaskingului includ:
• Divizarea atenției: Multitaskingul presupune împărțirea atenției și concentrarea asupra mai multor sarcini în același timp. Persoana trebuie să își aloce resursele cognitive și atenția pentru a se ocupa de fiecare sarcină în mod eficient.
• Comutarea rapidă: Multitaskingul implică capacitatea de a trece rapid de la o sarcină la alta și de a se adapta la diferitele cerințe și contexte. Este necesară flexibilitatea cognitivă pentru a se ajusta la cerințele fiecărei sarcini și pentru a se putea concentra pe ea în momentul potrivit.
• Eficiență și productivitate: Multitaskingul este adesea asociat cu ideea de a fi mai eficient și de a realiza mai multe în același timp. Cu toate acestea, cercetările arată că multitaskingul poate duce la o scădere a eficienței și a calității muncii, deoarece împărțirea atenției poate afecta concentrarea și performanța în sarcinile individuale.
• Riscul de eroare și scăderea atenției: Multitaskingul poate crește riscul de eroare în muncă sau în activități complexe, deoarece atenția este împărțită și nu se poate concentra pe fiecare sarcină în mod adecvat. De asemenea, multitaskingul poate duce la scăderea atenției și la dificultăți în menținerea concentrării pe o singură sarcină.
• Stres și oboseală: Multitaskingul poate provoca stres mental și oboseală, deoarece solicită resurse cognitive suplimentare și poate duce la o încărcare excesivă a creierului. Trecerea constantă de la o sarcină la alta poate provoca și oboseală cognitivă, afectând performanța și bunăstarea generală.

Definiție: Mecanismul de negare este un mecanism de apărare psihologică prin care o persoană refuză sau respinge în mod conștient sau inconștient anumite informații, gânduri, emoții sau aspecte ale realității care pot fi percepute ca fiind amenințătoare, dureroase sau dificil de acceptat.

Aspectele cheie ale mecanismului de negare includ:
• Refuzul realității: Prin mecanismul de negare, o persoană se poate refuza să accepte sau să recunoască o realitate sau o situație care este emoțional sau psihologic dificilă sau incomodă. Aceasta poate implica negarea unor evenimente traumatice, a unei probleme de sănătate sau a unor aspecte nedorite ale propriei persoane.
• Reducerea anxietății și disconfortului: Mecanismul de negare are ca scop principal reducerea anxietății și disconfortului emoțional asociate cu anumite informații sau situații dificile. Persoana poate nega existența sau semnificația acestor informații pentru a se proteja de stresul și disconfortul emoțional asociate cu ele.
• Funcționarea inconștientă: Mecanismul de negare poate fi în mare parte inconștient, ceea ce înseamnă că persoana poate să nu fie conștientă de faptul că neagă sau respinge anumite aspecte. Aceste mecanisme pot proteja psihicul de impactul direct al unor informații dureroase sau tulburătoare.
• Distorsionarea realității: Negarea poate implica distorsionarea sau reinterpretarea realității într-un mod care să minimizeze sau să nege aspectele neplăcute sau amenințătoare. Persoana poate găsi justificări sau explicații alternative pentru a evita confruntarea cu adevărul.
• Limitarea introspecției și autocunoașterii: Mecanismul de negare poate împiedica persoana să se confrunte cu aspecte dificile ale propriei persoane sau ale experiențelor sale. Aceasta poate limita introspecția și autocunoașterea și poate îngreuna dezvoltarea personală și progresul în ceea ce privește rezolvarea problemelor sau gestionarea emoțiilor.

Definiție: Mindfulness este o practică mentală și o abordare a conștienței care implică focalizarea intenționată și non-judecată asupra prezentului, aducând atenția în mod deliberat la senzațiile, gândurile și emoțiile momentului prezent. Este o stare de conștientizare plină, în care suntem conștienți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru și în jurul nostru, fără a fi implicați excesiv în judecăți sau reacții automate.

Caracteristicile cheie ale mindfulness includ:
• Atenția intenționată: Mindfulness implică aducerea atenției noastre în mod deliberat și intenționat în momentul prezent, fără a ne lăsa captivați de trecut sau de viitor. Este capacitatea de a ne concentra asupra experienței noastre actuale cu curiozitate și acceptare.
• Non-judecata: Mindfulness implică observarea și acceptarea senzațiilor, gândurilor și emoțiilor așa cum sunt, fără a le judeca ca fiind bune sau rele. Este despre a observa cu o atitudine de deschidere și toleranță față de experiența noastră, fără a ne lăsa antrenați în reacții automate sau auto-judecată.
• Conștientizare de sine: Mindfulness ne ajută să fim conștienți de noi înșine și de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru – emoții, gânduri, senzații corporale – într-un mod non-reactiv. Este despre a dezvolta o înțelegere mai profundă a propriei noastre experiențe și a modului în care acestea ne influențează viața și starea noastră generală.
• Acceptarea și compasiunea: Mindfulness ne invită să acceptăm experiențele noastre așa cum sunt, chiar și atunci când sunt dificile sau neplăcute. Este despre a dezvolta o atitudine de compasiune față de noi înșine și față de alții, cultivând înțelegerea și bunăvoința.
• Stabilitate și echilibru emoțional: Prin practica mindfulness, putem dezvolta o mai mare stabilitate emoțională și capacitatea de a ne regla emoțiile. Ne putem observa emoțiile fără a ne lăsa dominați de ele și putem răspunde în mod conștient și înțelept în loc să reacționăm impulsiv.
• Prezența în viața de zi cu zi: Mindfulness nu este doar despre practica meditației sau a exercițiilor formale, ci despre a aduce conștientizarea și atitudinea de prezență în activitățile noastre cotidiene. Este despre a fi cu adevărat prezenți în interacțiunile noastre, în timp ce mâncăm, lucrăm, ne plimbăm sau nebucurăm de momentele simple ale vieții.
Mindfulness poate aduce o serie de beneficii, cum ar fi reducerea stresului și anxietății, îmbunătățirea concentrării și clarității mentale, creșterea rezilienței emoționale și a stimei de sine, îmbunătățirea relațiilor și a calității vieții în general.

Definiție: Un model psihologic este o teorie sau o structură conceptuală care oferă o reprezentare simplificată și abstractă a proceselor psihologice și a interacțiunii dintre diferitele aspecte ale experienței umane. Un model psihologic încearcă să explice și să înțeleagă fenomenele psihologice și să ofere o bază pentru înțelegerea și cercetarea comportamentului și a proceselor mentale.

Aspectele cheie ale unui model psihologic includ:
• Descriere și explicație: Un model psihologic oferă o descriere și o explicație a fenomenelor psihologice, precum gândirea, emoțiile, comportamentul, dezvoltarea umană și altele. El poate oferi o structură conceptuală care să ajute la înțelegerea și interpretarea acestor fenomene.
• Componente și relații: Un model psihologic poate identifica și descrie diferite componente ale proceselor psihologice și relațiile dintre acestea. Acesta poate arăta cum factorii interni și externi interacționează pentru a influența comportamentul și experiența umană.
• Predictibilitate și generalizabilitate: Un model psihologic poate oferi posibilitatea de a face predicții și de a generaliza în diverse contexte și situații. El poate furniza un cadru pentru a înțelege cum anumite variabile sau factori influențează comportamentul și cum pot fi anticipate sau modificate rezultatele.
• Testabilitate și validitate: Un model psihologic poate fi supus testării empirice și evaluării pentru a verifica validitatea sa. Prin cercetare și experimentare, se pot obține dovezi și date pentru a susține sau a infirma ipotezele și conceptele prezentate de model.
• Utilitate practică: Un model psihologic poate avea o utilitate practică în diferite domenii, cum ar fi terapia, educația, managementul resurselor umane și altele. El poate oferi o bază teoretică pentru intervenții și strategii de lucru cu oamenii în diverse contexte.
• Evoluție și adaptabilitate: Modelele psihologice se dezvoltă și se adaptează în timp odată cu progresul cunoștințelor și descoperirilor în domeniul psihologiei. Ele pot fi revizuite și actualizate pe măsură ce apar noi cercetări și înțelegeri în domeniul psihologic.

Definiție: Un model de gândire reprezintă o reprezentare simplificată și conceptuală a modului în care oamenii procesează informații, formează gânduri, rezolvă probleme și iau decizii. Este o structură mentală sau un cadru conceptual care ne ajută să organizăm și să înțelegem lumea în jurul nostru și să ne orientăm în situații complexe.

Un model de gândire poate include diferite componente și aspecte, cum ar fi:
• Percepție: Modul în care oamenii interpretează și organizează informațiile primite prin simțurile lor și prin experiență. Acesta poate influența cum percepem și interpretăm lumea din jurul nostru.
• Gândire logică: Capacitatea de a utiliza raționamentul și logica pentru a rezolva probleme, a face inferențe și a trage concluzii. Acesta implică identificarea de relații cauzale, rezolvarea de probleme și analiza critică a informațiilor.
• Gândire creativă: Capacitatea de a gândi în moduri inovatoare, de a genera idei noi și de a face asocieri neașteptate. Acesta implică flexibilitatea mentală, imaginația și abilitatea de a găsi soluții inventive și originale.
• Judecăți și evaluări: Modul în care facem evaluări și judecăți asupra informațiilor, situațiilor și oamenilor. Acesta poate include luarea în considerare a factorilor contextuali, aplicarea criteriilor și normelor personale, precum și ponderarea avantajelor și dezavantajelor în procesul decizional.
• Modele mentale: Rețele de informații și structuri mentale pe care le dezvoltăm pentru a reprezenta și a înțelege anumite aspecte ale lumii noastre. Acestea ne ajută să organizăm și să navigăm prin informații complexe și să formulăm perspective și ipoteze.
• Sesizarea de tipuri cognitive: Modele sau tipare cognitive recurente pe care le folosim pentru a procesa și a interpreta informațiile. Acestea pot include sesizarea de tipare sociale, stereotipuri cognitive sau gândire euristică, care pot influența modul în care evaluăm și înțelegem situațiile și oamenii.

Definiție: Motivația intrapsihică se referă la motivația internă și personală care provine din interiorul individului și îl ghidează să acționeze într-un anumit mod. Este un impuls intern, o dorință sau o nevoie care provine din interiorul psihicului unei persoane și o motivează să își urmărească obiectivele și să își satisfacă nevoile personale.

Aspectele cheie ale motivației intrapsihice includ:
• Dorințe și nevoi personale: Motivația intrapsihică este alimentată de dorințele și nevoile individuale, care pot varia de la nevoi de bază, cum ar fi foamea sau setea, până la nevoi mai complexe, cum ar fi nevoia de afiliere, de recunoaștere sau de autonomie. Aceste nevoi interne împing individul să acționeze pentru a le satisface și a-și îndeplini obiectivele personale.
• Identitate și valori personale: Motivația intrapsihică poate fi influențată de identitatea și valorile personale ale individului. Persoanele sunt motivate să acționeze în conformitate cu ceea ce cred, cu scopurile și valorile lor personale, și să se alinieze cu imaginea de sine și cu identitatea pe care o au.
• Autonomie și control personal: Motivația intrapsihică poate fi alimentată de dorința de a avea control și autonomie asupra propriilor acțiuni și alegeri. Persoanele sunt motivate să se simtă libere să își urmeze propriile interese, să ia decizii și să se implice în activități care sunt în concordanță cu propriile preferințe și valori.
• Plăcerea și satisfacția personală: Motivația intrapsihică poate fi susținută de căutarea plăcerii și a satisfacției personale. Persoanele sunt motivate să se implice în activități care le aduc bucurie, plăcere și satisfacție, fără a fi nevoie de recompense externe sau stimulente suplimentare.
• Auto-actualizare și dezvoltare personală: Motivația intrapsihică poate fi legată de dorința de a se dezvolta și de a-și atinge potențialul maxim. Persoanele sunt motivate să-și urmărească pasiunile, să învețe și să se dezvolte într-un mod care le permite să devină cea mai bună versiune a lor înșiși.
AI –

Definiție: Un mecanism de regresie este un mecanism de apărare psihologică prin care o persoană se retrage la un stadiu de dezvoltare sau de funcționare anterior în fața unei situații stresante sau dificile. În timpul regresiei, persoana revine la moduri de gândire, emoții sau comportamente caracteristice unui stadiu anterior de dezvoltare, în loc să folosească strategii sau abilități mai mature sau mai adaptative.

Aspectele cheie ale mecanismului de regresie includ:
• Retragere la stadii anterioare de dezvoltare: Mecanismul de regresie implică retragerea la stadii anterioare de dezvoltare psihologică, în care persoana avea moduri de funcționare mai primitive sau mai puțin mature. Aceasta poate include reînvierea comportamentului sau emoțiilor specifice copilăriei sau alte perioade de dezvoltare.
• Stres și dificultate: Regresia apare de obicei în situații stresante sau dificile, când persoana se confruntă cu provocări sau cerințe pe care le percepe ca fiind copleșitoare sau amenințătoare. Regresia poate fi o modalitate de a face față anxietății și stresului asociate cu situația actuală prin întoarcerea la un mod de funcționare anterior.
• Mecanism de adaptare temporară: Regresia poate fi considerată un mecanism de adaptare temporară, deoarece permite persoanei să facă față în mod eficient la o situație dificilă, folosind resurse și strategii dintr-un stadiu anterior de dezvoltare. Cu toate acestea, utilizarea excesivă sau cronică a mecanismului de regresie poate duce la dificultăți în adaptarea la cerințele și responsabilitățile actuale.
• Revenirea la moduri de funcționare anterioare: Regresia poate implica o revenire la comportamente sau abilități mai puțin mature sau mai infantile. Aceasta poate include comportamente regresive, cum ar fi plânsul, temperamentele sau depinderea de altcineva pentru nevoi și decizii. Persoana poate căuta confort și siguranță într-o perioadă mai simplă sau mai familiară.
• Limitarea funcționalității și creșterea dependenței: Regresia poate limita capacitatea unei persoane de a face față situațiilor și de a-și îndeplini sarcinile și responsabilitățile într-un mod adecvat. Persoana poate deveni mai dependentă de ceilalți și poate căuta sprijinul sau protecția altora în fața provocărilor actuale.

Definiție: Metacogniția se referă la abilitatea de a avea o înțelegere conștientă și de a regla propriile procese cognitive. Este capacitatea de a reflecta asupra gândurilor, emoțiilor, convingerilor și strategiilor noastre cognitive și de a ne regla activitatea mentală pentru a obține rezultate mai bune.

Aspectele cheie ale metacogniției includ:
• Auto-reflexie: Metacogniția implică auto-reflexia și conștientizarea proceselor noastre cognitive. Este capacitatea de a ne observa și a ne înțelege propriile gânduri, emoții și strategii cognitive și de a le evalua în funcție de eficacitatea și adecvarea lor.
• Monitorizarea cognitivă: Metacogniția implică monitorizarea activă a propriilor gânduri și procese cognitive în timpul unei sarcini sau activități. Este capacitatea de a fi conștient de modul în care gândim, cum interpretăm informațiile și cum utilizăm strategiile cognitive.
• Evaluarea și reglarea: Metacogniția ne permite să evaluăm și să reglăm activitatea noastră mentală. Putem identifica erori, neclarități sau neînțelegeri și putem lua măsuri pentru a corecta și îmbunătăți performanța. De asemenea, putem ajusta strategiile cognitive și abordările în funcție de cerințele și obiectivele noastre.
• Conștientizarea limitărilor și forțelor: Metacogniția ne permite să fim conștienți de atât limitările, cât și de forțele noastre cognitive. Putem identifica punctele noastre tari și putem folosi strategiile eficiente în timp ce recunoaștem și lucrăm pentru a depăși dificultățile noastre cognitive.
• Planificarea și organizarea: Metacogniția ne ajută să planificăm și să organizăm sarcinile și activitățile cognitive. Putem dezvolta strategii de abordare, putem identifica pașii necesari pentru a atinge un obiectiv și putem monitoriza progresul nostru pe parcurs.
• Învățarea eficientă: Metacogniția facilitează învățarea eficientă și dezvoltarea abilităților cognitive. Conștientizând propriile noastre procese cognitive, putem adapta și optimiza modul în care învățăm și procesăm informații noi.

Definiție: Motivația extrapsihică se referă la motivația care provine din factori externi, cum ar fi recompensele, pedepsele, presiunea socială sau așteptările impuse de alții. Este motivarea care derivă din dorința de a obține răsplăți externe sau de a evita consecințele negative.

Aspectele cheie ale motivației extrapsihice includ:
• Recompense și pedepse externe: Motivația extrapsihică este adesea stimulată de recompensele externe, cum ar fi bani, recunoaștere, premii sau alte beneficii tangibile. De asemenea, poate fi influențată de pedepsele externe, cum ar fi critica, pierderea privilegiilor sau consecințele negative.
• Presiunea socială: Motivația extrapsihică poate fi generată de presiunea sau așteptările impuse de alții. Aceasta poate include dorința de a fi apreciat sau acceptat de către cei din jur, de a se conforma normelor sociale sau de a obține aprobarea și validarea celorlalți.
• Așteptările externe: Motivația extrapsihică poate fi influențată de așteptările externe, cum ar fi așteptările părinților, profesorilor, angajatorilor sau societății în general. Dorința de a satisface aceste așteptări poate motiva comportamentele și acțiunile noastre.
• Orientarea către rezultate externe: Motivația extrapsihică poate fi caracterizată de focalizarea pe rezultate externe și pe obiectivele tangibile. Persoana se concentrează pe obținerea unor recompense externe sau evitarea consecințelor negative, mai degrabă decât pe satisfacția internă sau pe valoarea intrinsecă a activităților.
• Dependenta de feedback extern: Motivația extrapsihică poate depinde în mare măsură de feedbackul extern și de evaluarea celorlalți. Persoana se bazează pe feedback-ul pozitiv sau negativ pentru a menține sau a crește nivelul de motivație.

Definiție: Modul de atașament se referă la tiparele sau stilurile relaționale pe care le dezvoltăm în relațiile noastre cu ceilalți, în special în relația noastră cu figurile de atașament primar (de obicei părinții sau îngrijitorii) în copilărie. Acest concept a fost dezvoltat de psihologul John Bowlby și se bazează pe teoria atașamentului.

Modulul de atașament este influențat de experiențele noastre timpurii și de modul în care am fost tratați în relațiile noastre primare. Acesta este format în copilărie, dar poate continua să influențeze relațiile noastre pe tot parcursul vieții. Există patru tipuri principale de moduri de atașament:
• Atașament securizat: Persoanele cu un mod securizat de atașament tind să aibă încredere în alții, să se simtă confortabil în exprimarea emoțiilor și să caute sprijin și apropiere în relații. Ei dezvoltă o încredere în capacitatea celorlalți de a răspunde nevoilor lor emoționale și se simt confortabil atât în a oferi, cât și în a primi afecțiune și sprijin.
• Atașament anxios-ambivalent: Persoanele cu un mod de atașament anxios-ambivalent tind să aibă nevoie constantă de validare și afecțiune din partea celorlalți. Aceștia pot fi adesea neliniștiți în relații, îngrijorându-se că partenerii lor vor părăsi sau îi vor respinge. Pot avea dificultăți în a dezvolta încredere în ceilalți și pot avea nevoie de confirmări constante ale afecțiunii și valorii lor.
• Atașament evitant: Persoanele cu un mod de atașament evitant tind să evite sau să restrângă apropierea emoțională în relații. Acestea pot fi reticente în a se angaja sau în a dezvălui emoțional și pot prezenta o dorință de independență și autonomie puternică. Pot avea dificultăți în a se deschide și a forma legături profunde cu ceilalți.
• Atașament dezorganizat: Persoanele cu un mod de atașament dezorganizat prezintă o combinație de comportamente contradictorii și dezorganizate în relații. Aceștia pot avea dificultăți în gestionarea emoțiilor și pot prezenta modele de atașament nesigure sau chiar traumatice, ca urmare a experiențelor de legătură primară problematice.

Definiție: Monitorizarea comportamentului se referă la procesul de observare și înregistrare a comportamentelor individuale sau ale altor persoane pentru a obține informații relevante despre acestea. Aceasta este o tehnică utilizată în psihologie și în domeniile conexe pentru a obține date obiective și verificabile despre comportamentul uman.

Aspectele cheie ale monitorizării comportamentului includ:
• Observația sistematică: Monitorizarea comportamentului implică observarea sistematică și atentă a comportamentului unei persoane sau a unui grup de persoane. Aceasta poate fi realizată direct, prin observarea directă a comportamentului în timp real, sau indirect, prin utilizarea tehnologiilor de înregistrare, cum ar fi camerele video sau dispozitivele de monitorizare.
• Înregistrarea obiectivă: Monitorizarea comportamentului implică înregistrarea obiectivă a observațiilor. Aceasta poate fi realizată prin note scrise, înregistrări audio sau video, sau utilizarea fișelor de observație structurate. Scopul este de a înregistra comportamentul într-un mod care să fie cât mai obiectiv și precis posibil, eliminând subiectivitatea și interpretările personale.
• Definirea comportamentului: Înainte de a începe monitorizarea, este important să se definească clar comportamentul care urmează să fie observat și înregistrat. Aceasta implică specificarea clară a comportamentului în termeni măsurabili și observabili, astfel încât să poată fi identificate și înregistrate cu acuratețe.
• Durata și frecvența înregistrărilor: Monitorizarea comportamentului poate implica înregistrarea comportamentului într-o anumită perioadă de timp sau în anumite intervale de timp. Durata și frecvența înregistrărilor pot varia în funcție de obiectivele și nevoile specifice ale studiului sau intervenției.
• Analiza datelor: După înregistrarea comportamentului, urmează analiza datelor obținute. Acest lucru implică examinarea și interpretarea înregistrărilor pentru a identifica modele, tendințe sau relații între comportamente.
Monitorizarea comportamentului poate fi utilizată în diferite contexte, cum ar fi cercetarea psihologică, evaluarea clinică, intervenția comportamentală sau auto-monitorizarea în scopul autodezvoltării și auto-îmbunătățirii. Aceasta oferă informații importante și obiective despre comportamentul uman, permițând înțelegerea și modificarea acestuia într-un mod eficient și precis.

Definiție: Mecanismul de sublimare este un concept psihologic dezvoltat de către Sigmund Freud. Acesta se referă la procesul prin care o persoană canalizează sau transformă impulsuri, dorințe sau emoții inacceptabile sau inconfortabile într-o formă social și cultural acceptabilă.

Aspectele cheie ale mecanismului de sublimare includ:
• Transformarea impulsurilor: Mecanismul de sublimare implică transformarea impulsurilor sau dorințelor primare în activități sau creații sociale acceptabile. De exemplu, o persoană cu dorințe agresive puternice poate canaliza acea energie în activități sportive sau în creație artistică.
• Valorificarea energiei: Mecanismul de sublimare implică valorificarea și utilizarea energiei sau a dorințelor sublimării într-un mod pozitiv și constructiv. Aceasta poate permite o persoană să-și exprime creativitatea, să se angajeze în activități productive sau să contribuie în mod benefic la societate.
• Reducerea anxietății: Sublimarea poate acționa ca un mecanism de apărare prin care anxietatea sau tensiunea emoțională rezultată din dorințe inacceptabile sau conflictuale poate fi redusă sau eliminată. Transformarea dorințelor în activități sau creații acceptabile social poate contribui la o stare de bine și echilibru emoțional.
• Canalizarea în domenii adecvate: Sublimarea implică canalizarea energiei și a dorințelor în domenii adecvate și acceptate social, cum ar fi arta, știința, literatura, sportul sau alte activități productive și constructive. Aceasta poate permite o persoană să-și găsească un scop și să își manifeste potențialul într-un mod sănătos și benefic.

Definiție: Narcisismul este un concept psihologic care se referă la o tendință exagerată de a se preocupa de propria imagine și de a avea o încredere excesivă în propriile abilități și calități. Narcisismul ia numele de la mitul lui Narcis, un tânăr frumos din mitologia greacă care se îndrăgostește de propria reflexie în apă.

Persoanele narcisiste tind să aibă o înfățișare atractivă și își acordă o mare importanță. Acestea au tendința de a se percepe ca fiind superioare celorlalți și de a căuta constant aprobarea și admirația celor din jur. Narcisismul poate duce la comportamente egocentrice, exploatare emoțională a celorlalți și lipsă de empatie.
Există două forme de narcisism: grandios și vulnerabil. Narcisismul grandios este caracterizat de un sentiment de superioritate și dorința de a fi în centrul atenției, în timp ce narcisismul vulnerabil implică un nivel ridicat de sensibilitate la evaluarea negativă și nevoia constantă de validare și apreciere.
Narcisismul poate avea consecințe negative asupra relațiilor interpersonale și poate contribui la dificultăți în stabilirea și menținerea relațiilor sănătoase. Persoanele narcisiste pot avea dificultăți în a empatiza cu alții și pot fi înclinate să manipuleze sau exploateze emoțional pe cei din jur.

Definiție: Negarea în psihologie este un mecanism de apărare prin care o persoană refuză sau respinge în mod conștient sau inconștient o realitate sau o experiență care poate fi dureroasă sau amenințătoare. Este o strategie prin care individul încearcă să evite sau să reducă anxietatea sau disconfortul emoțional asociat cu anumite aspecte ale vieții sale.

Atunci când o persoană utilizează negarea, aceasta poate refuza să accepte informații sau fapte care intră în conflict cu propria percepție sau cu propriile dorințe și nevoi. Negarea poate fi aplicată în diferite situații, cum ar fi ignorarea unor probleme de sănătate, respingerea unei pierderi sau a unui eșec, refuzul de a accepta critici sau feedback negativ, sau negarea unor amintiri traumatice.
Deși negarea poate oferi temporar o anumită protecție emoțională, pe termen lung poate avea consecințe negative. Acest mecanism de apărare poate împiedica persoana să facă față și să rezolve problemele reale, poate interfera cu relațiile interpersonale și poate contribui la dezvoltarea unor tulburări de sănătate mintală.

Definiție: Nervoziatatea în psihologie se referă la starea de anxietate și agitație emoțională resimțită de o persoană. Este o reacție comună în fața situațiilor stresante sau provocatoare și poate fi caracterizată prin simptome precum palpitații, transpirație excesivă, tremur, senzație de neliniște, dificultăți de concentrare și iritabilitate.

Nervoziatatea poate fi o reacție normală și adaptativă în anumite situații, cum ar fi înainte de un eveniment important sau în timpul unei evaluări. Cu toate acestea, când nervozitatea devine persistentă, excesivă și interferează cu funcționarea zilnică a unei persoane, poate fi un semn al unei tulburări de anxietate, cum ar fi tulburarea de anxietate generalizată sau tulburarea de panică.
Există diferite tehnici și strategii pentru gestionarea nervozității în psihologie. Acestea pot include tehnici de relaxare, cum ar fi respirația profundă și meditația, exercițiile fizice regulate, gestionarea timpului și prioritizarea activităților, comunicarea eficientă și exprimarea emoțiilor, precum și evitarea consumului excesiv de cafeină și alcool.

Definiție: Nihilismul este o perspectivă filozofică și psihologică care susține că viața și existența nu au un sens intrinsec sau valoare în sine. Nihilismul respinge adesea valorile, moralitatea și orice formă de autoritate sau înțelegere tradițională.

Caracteristicile și descrierile asociate cu nihilismul includ:
• Absența sau negarea valorilor și semnificației: Nihilismul susține că nu există valori sau sens intrinsec în lume și în viață și, prin urmare, orice formă de înțelegere sau valorizare este lipsită de temei.
• Scepticism și critica față de cunoaștere și adevăr: Nihilismul aduce adesea o abordare sceptică față de cunoaștere și adevăr, punând sub semnul întrebării capacitatea umană de a ajunge la cunoaștere obiectivă sau la adevăruri absolute.
• Deziluzie și pesimism: Nihilismul poate aduce cu sine un sentiment de deziluzie față de lume și față de existență în general. Persoanele cu o perspectivă nihilistă pot experimenta un sentiment de lipsă de speranță și pot fi predispuși spre pesimism.
• Lipsa de angajament sau implicare: Nihilismul poate genera o atitudine de indiferență sau retragere față de angajamente sociale, politice sau culturale. Persoanele cu o perspectivă nihilistă pot avea tendința de a se distanța de norme sociale și de a respinge constrângerile și responsabilitățile sociale.