Def. 1. Psihologic vorbind, abandonul este incapacitatea de a forma o legătură de atașament cu o persoană importantă pentru tine. Nu înseamnă neapărat că te-au părăsit părinții când erai copil, dar prin abandon înțelegem ideea pe care copilul și-o creează când părinții nu sunt prezenți în totalitate în viața lui, iar copilul rămâne cu sentimentul că este singur și că nimeni nu este lângă el.
Def. 2. Abandonul este o acțiune de părăsire a unei ființe și o lipsă de preocupare față de acea persoană. Înseamnă sentimentul de pierdere a unei persoane importante din viața ta. Sentimentul că vei rămâne singur pentru totdeauna, că nimeni nu va fi lângă tine și că toate persoanele pe care le cunoști, prieteni, rude, familie, te vor părăsi prin diferite metode (plecare în strinătate, deces, părăsire) și vei ajunge să fii și să supraviețuiești singur.
Psihologic vorbiind, noțiunea de abandon pornește de la situațiile în care copiii sunt privați de îngrijire, educație sau sunt lipsiți de un climat securizat în care favorizează dezvoltarea psiho-emoțională necesare pentru creșterea și maturizarea lor.
Teama de abandon se instalează ca urmare a experienței de pierdere fizică sau emoțională și se manifestă prin tensiune și atenție sporită precum și printr-o serie de mecansime care încearcă să împiedice retrăirea abandonului în sine.
Credința ta este că oamenii, o dată și o dată te vor părăsi, că vor fi lângă tine doar pentru o perioadă scurtă de timp și cumva astepți momentul plecării, nu te bucuri de prezent.
Nevroza de abandon este un termen introdus de psihanaliștii elvețieni ( Charles Odier, Germaine Guex) pentru a descrie simptomele pe care le are un pacient, la care predomină angoasa de abandon (sentimentul de anxietate, frică și depresie cauzată de sentimentul de nereușită sau neputința de a se conecta cu ceilalți și sentimentul că ești respins sau abandonat) și nevoia de siguranță.
Nevroza nu corespunde neapărat unei abandonări în copilărie. Ea se poate declanșa la orice vârstă, dar este mai frecventă în perioada adolescenței și a vârstei adulte.
Persoanele care prezintă această nevroză sunt denumite “Abandonici”.
Diferența dintre nevroza de abandon și abandonul:
• Abandonul se referă la sentimentul de respingere, tristețe și singurătate cauzate de lipsa de interes și sprijin din partea cuiva drag. Acest sentiment este adesea însoțit de sentimente negative, cum ar fi vina, furia și regretul. Abandonul poate apărea atunci când unei persoane îi lipsește sprijinul și interesul celor dragi sau când relația este anulată. Acest lucru poate produce sentimente intense de tristețe, depresie și teama de respingere, dar persoana poate lucra mai departe prin înțelegerea și acceptarea sentimentelor sale și prin a-și oferi îngrijire adecvată și sprijin.
• Nevroza de abandon se referă la sentimentul de a fi respins emoțional și de a te simți singur sau abandonat. Acest sentiment poate fi cauzat de un divorț, moartea partenerului sau respingerea cuiva drag. Aceasta poate provoca sentimente intense de tristețe, anxietate și frică. Deși persoana poate avea aceleași sentimente de respingere și singurătate ca și în cazul abandonului, sentimentele sale sunt mai intense și sunt însoțite de regresiile, fricile si alte simptome primare. Nevroza de abandon necesita tratament. Terapia poate ajuta persoana sa înțeleagă și sa învețe cum să gestioneze sentimentele sale.
Cum se manifestă abandonul:
• La nivel cognitiv, ai credința că toată lumea va pleca, mai devreme sau mai târziu.
• La nivel emoțional, abandonul este rezultatul unei anxietăți foarte puternice care îți dă sentimentul de “părăsire”, în cazul oricărui lucru mărunt care se întâmplă (nu ți se răspunde la telefon, nu ți se acordă suficientă atenție sau timp suficient pe cât îți dorești tu, etc.)
• La nivel comportamental, abandonul poate fi o traumă emoțională și atunci persoana respectivă încearcă să se agațe de persoanele din jurul ei, cum ar fi de partener, prieteni. Nu își dorește să fie despărțită de aceste persoane nici pentru o perioadă scurtă de timp, sunt foarte atente cu ce se întâmplă în mediul lor.
Abandonul se poate instala nu prin abandonarea fizică, ci prin lipsa conectării emoționale cu o persoană.
Cum ne putem da seama dacă suferim de teamă de abandon?
• Sentimentul de singurătate pe care îl avem constant, fie și cândvorbim despre singurătate interpersonală;
• Apariția sentimentului de insecuritate relațională;
• Creșterea nivelului de anxietate(devenim agitați, tensionați, iritați) în legătură cu plecarea noastră sau a celorlalți, fie că vorbim despre o plecare în vacanță sau cu scop profesional;
• Dificultatea de a renunța la relații și situații, deși au un caracter nefavorabil;
• Nevoia excesivă de a primi atenția și prezența celorlalți;
• Dificultatea de a comunica cererile și nevoile deoarece există probabilitatea ca celălalt să nu fie de acord, să ignore, să refuze sau să nu răspundă în concordanță cu așteptările pe care le avem;
• Apariția unor simptome fizice, în lipsa altor afecțiuni, în eventualitatea unei desprinderi: dureri de cap, de stomac, de spate.
Poți ajunge la abandon prin:
1. Anxietate
2. Disperare
3. Detașare
Abandonul îți provoacă emoții precum frica, durerea şi furia.
Cum ajunge un copil să se simtă abandonat?
• Pentru că această teama își are originea de regulă în experiențele timpurii ale micii copilării, aceasta se fixează în momentul unor trăiri pe care copilul nu știe, nu poate, și nu are dezvoltate suficiente abilitațile pentru a gestiona aceste emoții, trăiri în lipsa unui cadru oferit și transmis în principal de părinții săi.
Cuvinte cheie: abandonează, abandona, renunțare, abandonat, abandonare, abandon, renunțare de sine, renunțat, reluare, lăsat.
Sinonime: părăsire, respingere, renunțare, evitare, a ceda, a înceta.
Def. 1. Tulburare nervoasă manifestată prin necoordonarea mișcărilor în mers, datorată disfuncției aparatului vestibular.
Def. 2. In psihologie, abazia se refera la incapacitatea unei persoane de a se misca voluntar, de a merge. Aceasta afectiune poate fi temporară sau permanentă și poate fi cauzată de leziuni ale creierului sau ale maduvei spinării. Abazia poate afecta o parte a corpului sau poate fi generalizată. Această tulburare poate fi provocată de o traumă sau o boală psihiatrică sau neurologică, precum și de stresul excesiv.
Cuvinte cheie: abație.
Sinonime: (medicină) astazie.
Def. 1. Instabilitatea gândirii manifestată printr-o dezordine, care are loc în momentul de față, a actelor și proceselor de gândire.
Def. 2. Aberația mentală este un termen folosit în a exprima o tulburare mentală sau comportamentală care are un efect negativ asupra unei persoane în menținerea și funcționarea ei în societate. Acestea pot include tulburări de dispoziție, anxietate, schizofrenie, tulburare de comportament și altele.
Aberația mentală este o incoerență a gândirii, o instabilitate a gândirii manifestată printr-o dezordine a actelor și proceselor de gândire.
Simptomele pot varia de la persoană la persoană și pot include:
• Tulburari ale stării de spirit: Depresie severă, anxietate, iritabilitate, sentimente de slăbiciune și vină sau schimbări rapide ale stării de spirit, gândirii și a sentimentelor.
• Tulburari comportamentale: Comportamente impulsive, comportamente perturbatoare, izolare socială, comportamente auto-agresive sau de evitare.
• Tulburari cognitive: Deficit de atenție, dificultăți de memorie sau de învățare și probleme de concentrare, dificultate în comunicarea cu ceilalți.
• Idei delirante sau halucinații: Gandirea totalmente nerealistă, halucinații, credințe paranoice sau idei fixe.
• Alte semne și simptome: Probleme de somn, fluctuații ale apetitului și schimbări ale poftei alimentare, schimbări ale energiei si ale apetitului sexual.
Aberația mentală exprimă anumite raționamente greșite care sunt bazate pe iluzii, pe judecăți și interpretări greșite a unor date, momente sau situații.
Există mai multe tipuri de aberație mentală, cum ar fi: schizofrenia, tulburarea bipolară, tulburarea de personalitate, etc.
Cuvinte cheie: tulburare psihică, delir psihic, corupție mentală, disfuncție cognitivă.
Sinonime: nebunia, delirul, bolile psihice, tulburările mintale, tulburările psihice, disfuncțiile psihice, tulburările de comportament, tulburările de personalitate și tulburările de anxietate.
Def. 1. Competență dobândită, care conduce la niveluri de performanță ridicate în realizarea unei atribuții sau a unei categorii de atribuții.
Def. 2. Abilitatea înseamnă capacitatea de a putea înțelege și a putea face totul cu ușurință în legătură cu anumite lucruri, date.
Această abilitate poate fi dezvoltată prin studiu, practică, experienţă şi formare profesională. Abilitatea se referă la cunoștințele, aptitudinile sau capacitățile pe care o persoană le posedă și le poate folosi pentru a îndeplini anumite sarcini sau pentru a obține rezultate.
Abilitatile includ aptitudini cognitive, cum ar fi gândirea critică și problemele de rezolvare, precum și aptitudini sociale și fizice, cum ar fi comunicarea și abilitățile de lucru în echipă.
Abilitatea poate fi folosită în diferite domenii, cum ar fi consilierea, evaluarea, cercetarea, diagnosticarea şi terapia.
O persoană poate avea ai multe abilități, cum ar fi, abilitate fizică, mentală, emoțională și spirituală.
Fizic, omul își poate dobândi abilitatea prin exercițiu și antrenament, îmbunătățirea coordonării, flexibilității, forței, rezistenței și a posturii. Mental, omul poate îmbunătății abilitatea prin învățare, creșterea capacității de înțelegere și memorare, îmbunătățirea concentrării și a cunoștințelor.
Emoțional, omul poate fi abilitat prin înțelegerea sentimentelor și a emoțiilor, îmbunătățirea abilităților de comunicare, abilitățile de relaționare și prin dezvoltarea capacității de a se auto-gestiona.
Spiritual, omul poate fi abilitat prin explorarea scopului și a sensului vieții, prin conexiunea cu sine și cu lumea exterioară și prin practici de meditație și rugăciune.
Există mai multe tipuri de abilități, inclusiv:
1. Abilități cognitive: acestea sunt abilitățile intelectuale și includ gândirea analitică, rezolvarea problemelor, raționamentul, memoria și abilitățile de învățare.
2. Abilități sociale: acestea sunt abilitățile necesare pentru a interacționa cu alții, cum ar fi abilitățile de comunicare, de ascultare, de negociere și de rezolvare a conflictelor.
3. Abilități tehnice: acestea sunt abilitățile necesare pentru a utiliza tehnologia și sistemele informatice.
4. Abilități creative: acestea sunt abilitățile necesare pentru a găsi soluții inovatoare și originale la probleme.
5. Abilități motorii: acestea sunt abilitățile necesare pentru a folosi corpul pentru a face anumite activități, cum ar fi sărituri, alergare și înot.
6. Abilități de organizare: acestea sunt abilitățile necesare pentru a gestiona eficient timpul și resursele.
Cuvinte cheie: abilități, capacități, competențe, expertiză, aptitudini, proficiență, pricepere, măiestrie, diciplină, talent, performanță.
Sinonime: ușurință, îndemânare, pricepere, destoinicie, iscusinţă, dibăcie, ingeniozitate, dexteritate, inscusință
Def.1. Termen folosit în psihanaliză desemnând eliberarea bruscă a unor tensiuni emoționale care au fost blocate în subconștient și care duc la unele exteriorizări emoționale.
Def.2. Eliberarea unei emoții sau unui sentiment legat de o amintire a unui eveniment care a fost traumatizant pentru persoana în cauză. Exprimarea prin comportament sau vorbire a unei emoții sau a unei stări, reacții/impulsuri care au fost blocate până atunci în subconștient.
Anumite afecte (reacție emoțională, cu o desfășurare puternică și relativ de scurtă durată), care nu au fost resimțite în momentul producerii evenimentului traumatizant, au fost menținute în subconștient din cauza legăturii lor cu amintirea evenimentului traumatizant. Aceste amintiri au fost refulate din cauza caracterului lui dificil de suportat. Abreacția se produce atunci când afectul și verbalizarea amintirii ies la suprafață în același timp în conștiință.
Descărcare emoțională prin care un individ se eliberează de afect legat de o amintire a unui eveniment traumatic, permițăndu-i astfel să nu devină sau să rămână patogen.
Persistența afectului legat de o amintire poate să depindă de mai mulți factori, dar cel mai mult totul ține de cum a reacționat persoana în cauză la evenimentul respectiv. Reacția poate să conțină reflexe voluntare sau involuntare și poate să ajungă de la plâns până la răzbunare. Dacă reacția este suflicient de intensă, o mare parte a afectului legat de eveniment dispare, dacă reacția este reprimată, afectul rămâne legat de amintire.
Abreacția este de două feluri:
1. Abreacție spontană atunci când urmează evenimentul la un interval scurt de timp după ce sa produs, astfel încât amintirea acestuia să fie împiedicată și să nu devine patogenă prin încărcarea cu un cuantum prea mare de afect.
2. Abreacție secundară apare atunci când este provocată de psihoterapie cathartică, când individul rememorează și obiectivează evenimentul traumatic prin cuvânt, stimulând și eliberând cantitatea afectivă asupra evenimentului care l-a făcut patogen.
Există 3 categorii de factori care împiedică apariția abreacției:
1. Starea psihică a individului în momentul producerii evenimentului, groază, autohipnoză
2. Diverse situații contextuale, de natură socială, caer îl obligă pe individ să își țină sub control reacțiile.
3. Inhibarea deliberată a amintirilor legate de eveniment.
Există mai multe tipuri de abreacție. Acestea includ:
1. Abreacție mentală: aceasta implică pur și simplu reprezentarea mentală a unei experiențe traumatice de-a lungul căreia gândurile și sentimentele negative sunt eliberate.
2. Abreacție verbală: aceasta presupune împărtășirea experiențelor traumatice în prezența unui terapeut sau printr-un jurnal.
3. Abreacție fizică: aceasta implică o foarte mare mobilizare de energie și presupune efectuarea unor exerciții fizice intense sau exerciții de respirație.
4. Abreacție emotională: implică eliberarea sentimentelor ca furia, tristețea sau teama, prin exerciții de abreacție.
5. Abreacție spirituală: aceasta este o abordare spirituală a eliberării emoțiilor sau a sentimentelor traumatice, prin meditații, conștientizare și respirații profunde.
Cuvinte cheie: complexitate, imaginație, introspecție, reflexie, psihologie, libertate creativă, emoțional, fantezie, sinteză.
Sinonime: (psihologie) reacție de apărare, catharsis, catarsis, defulare.
Def.1. Absența constă într-o pierdere temporară sau atenuare de câteva secunde, totală sau parțială a conștiinței, urmată de o amnezie în legătură cu evenimentele întâmplate în aceste secunde, cel mai adesea de natură epileptică. În cazul epilepsiei, absența este o pierdere paroxistică, de scurtă durată, a stării de conștiință, conservându-se funcția statică. Când își revine individul din această absență, nu își aduce aminte de nimic cu privire la cele petrecute.
Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle.
Def.2. Absența se referă la comportamentele sau stilurile de gândire ale unei persoane care sunt prea limitate sau inadecvate pentru a-și atinge scopurile sau pentru a-și îndeplini potențialul. Aceste comportamente ale absenței, pot fi emotionale, cognitive sau comportamentale.
O persoană care are absență emoțională ar putea avea dificultăți în reglarea emoțiilor sau în manifestarea empatiei. O persoană cu absență cognitivă ar putea avea dificultăți în a lua decizii sau în a-și planifica activitățile. O persoană cu absență comportamentală ar putea avea dificultăți în a se adapta la noi situații sau în a-și controla impulsurile.
Cuvinte cheie: Absentism.
Sinonime: lipsă, neprezent.
Def.1. Abținerea voluntară și durabilă de la consumarea unui produs susceptibil să creeze dependență (alcool, tutun sau drog).
Def.2. Abstinența reprezintă o reţinere voluntară de la satisfacerea unor nevoi corporale, privind alimentarea excesivă, viața sexuală, volumul consumului de băuturi alcoolice etc. Are şi sens de minimalizare a satisfacerii nevoilor vitale, astfel încât să fie evitate plăcerile şi orice fel de excese, în anumite limite, este o condiţie necesară a conduitei morale.
Există mai multe tipuri de abstinență: abstinența alimentară, adică renunțarea la anumite alimente, abstinența de alcool, adică renunțarea la alcool sau la produsele alcoolice, abstinența sexuală, care înseamnă renunțarea la relațiile sexuale, abstinența de droguri, renunțarea la droguri sau la produse stupefiante, abstinența de fumat, renunțarea la fumat, abstinența financiară, care înseamnă renunțarea la cumpărături sau orice cheltuială inutilă, nenecesară.
Cuvinte cheie: controlul consumului, abținere alcool, prevenirea alcoolismului, oprirea consumului de alcool, dependență alcool, auto-control, tratament alcoolism, educație alcoolism.
Sinonime: reţinere, abţinere, abstinenţă, temperanţă, continență.
Def.1. Operație a gândirii prin care se separă ceea ce nu este separat sau separabil în realitate, de considerare a unui lucru independent de legăturile lui, a unei substanțe independent de atributele ei sau invers.
Def. 2. Abstractizarea este procesul prin care se reduce complexitatea unei probleme sau domeniu, extragând câteva caracteristici esențiale și astfel simplificând înțelegerea și rezolvarea problemei. Acest proces implică generalizarea și eliminarea detaliilor care nu sunt necesare pentru a înțelege și rezolva problema. Abstractizarea poate fi utilă pentru a reduce complexitatea și a face mai ușor de înțeles și de rezolvat o problemă.
În psihologie, abstractizarea înseamnă unealta care poate fi folosită pentru a reduce anxietatea și stresul asociate cu înțelegerea unor concepte complicate sau pentru a ajuta la crearea unor modele mentale care să permită o interpretare mai bună. Se folosește pentru a se face mai ușor de înțeles conceptele și ideiile complicate.
Cuvinte cheie: conceptualizare, generare de idei, gândire generalizată, abstracționism, sinteză.
Sinonime: a concretiza, a conceptualiza,a idealiza, a simboliza, a rezuma.
Def.1. Operație a gândirii prin care se desprind și se rețin unele dintre caracteristicile și relațiile esențiale ale obiectului cercetării.
Def.2. „A face abstracție de” se poate referi și la atenția selectivă a anumitor persoane. De exemplu, dacă îi spui unei persoane să aleagă doar obiectele de pe masă de culoare roșie, el va face abstracție de celelalte obiecte de alte culori.
Abstracția poate fi utilizată în diferite domenii, cum ar fi știinta, matematica, psihologia și programarea.
În programare, abstracția poate fi folosită pentru a simplifica codul și a-l face mai usor de citit și intuit. De asemenea, în știință, abstracția poate fi folosită pentru a rafina o teorie sau o idee. În psihologie, abstracția poate fi utilizată pentru a înțelege și interpreta comportamentul uman și pentru a explora modul în care gândirea influențează acest comportament. De exemplu, abstracția poate fi folosită pentru a întelege motivația și intențiile persoanelor.
Abstracția este folosită în psihologia diferențială, în psihologia dezvoltării sau în psihopatologie, cu scopul de a determina dacă există o deteriorarea a funcției de abstracție a anumitor termeni. Aceste sarcini experimentale pot fi folosite mai ales în timpul dezvoltării copilului, pentru a studia activitatea intelectuală, sau a inteligenței unde abstracția este o componentă esențială.
Sinonime: a ignora, a abstractiza, concept.
Def.1. Este un simptom care constă în scăderea sau pierderea voinței, în incapacitatea de a trece de la idee la acțiune. Apare în unele boli psihice.
Def.2. Dininuare a voinței care duce la nehotărâre și neputință de a acționa. Este caracterizată prin pierderea capacității de a lua o hotărâre și incapacitatea de a trece de la hotărâre la realizare în vederea atingerii scopului respectiv.
Persoana afectată de abulie este lipsită de inițiativă, se gândește mult la motive și scop, trece greu la acțiune sau renunțare când apar dificultăți și apoi se abandonează.
Abulia este o afecțiune caracterizată prin stare de apație puternică. Acest lucru poate avea ca rezultat o lipsă de motivație, iar multe persoane care se confruntă cu această problemă simt că pur si simplu nu mai au voiță.
Abulia apare de obicei după o leziune a unei zone sau a mai multor zone ale creierului, fiind asociată cu leziunile cerebrale. Se poate manifesta singura, însă de multe ori aceasta apare împreună cu alte tulburări de natură neurologică sau psihiatrică.
Desi este o boală frecventă, abulia este de multe ori subdiagnosticată, fiind confundată cu alte probleme legate de creier. De aceea, este important ca abulia sa fie diagnosticată corespunzător pentru ca pacientul să primească recomandările de tratament potrivite, mai ales că afecțiunea poate să apară împreună cu multe boli și tulburări legate de îmbătranire.
Persoanele care suferă de abulie pot descrie de obicei scopurile, interesele sau planurile pe care le au însă vorbesc puțin și pentru un timp scurt despre acestea, prezentând semne inițiale de apatie.
Cazurile ușoare de abulie sunt mai frecvente decât cele severe. Boala este mai des întalnită la persoanele în vârstă cu tulburări de dispoziție, probleme neurologice și alte afecțiuni. De aceea, abulia este adesea văzută ca un simptom într-o situație clinică complicată.
Cuvinte cheie: afazie, disfuncții cognitive, probleme de memorie, impulsivitate, labilitate emoțională, neglijare.
Sinonime: apragmatism, astenie, ataraxie, disbulie, frigiditate, inerție.
Def.1. Abuzul este o încălcare a legalității.
Def.2. Abuzul este orice folosire intenționată de putere, control sau agresiune care cauzează durere fizică, emoțională sau psihologică în orice relație.
Abuzul se poate petrece în diverse medii, indiferent de cultură, clasă socială, etnie și are, de regulă, patru forme de manifestare: abuz fizic, abuz sexual, abuz emoțional sau psihologic și neglijență. Bullying-ul nu este o categorie distinctă, ci reprezintă una dintre formele de manifestare ale diferitelor tipuri de abuz.
Intruziune în psihicul unei persoane cu scopul de a o controla; poate fi abuz fizic, emoțional, verbal sau sexual.
Abuzul de orice fel este complicat și greu de înțeles și de identificat, dar acest lucru este valabil mai ales pentru abuzul emoțional. În relațiile abuzive fizic, există dovezi tangibile de violență și suferință. Abuzul emoțional, însă, poate implica jocuri extrem de sofisticate, și mai important, toxice, cum ar fi manifestări inconștiente, imprevizibile de afecțiune sau iubire (există o linie fermă între gelozie și posesivitate, de exemplu). Și, deși semnele de avertizare pot părea mai ambigue, abuzul psihologic și emoțional poate fi la fel de dăunător.
Abuzul emoțional reprezintă orice formă de comportament prin care victima este batjocorită, criticată, insultată sau manipulată, în mod repetat. Acest tip de comportament poate fi întâlnit în orice tip de relație, fie aceasta o relație de prietenie, de familie sau relație intimă.
Abuzul fizic se referă la „orice act fizic non-accidental provocat unui copil de către o persoană care are grijă de un copil”. Nu este întotdeauna un rezultat al intenției de a răni un copil, dar uneori poate fi justificat ca fiind o formă de disciplină. Cu toate acestea, atunci când se bazează pe frică și implică imprevizibilitate sau se agită în furie, aceasta constituie un abuz fizic. Abuzul fizic este tipul de abuz cel mai probabil să fie însoțit de o altă formă, în special abuzul emoțional sau neglijarea. Adulții care abuzează fizic de copii pot avea așteptări nerealiste din partea copilului lor, nu înțeleg nevoile copilului sau cum să interacționeze cu acesta. Acest lucru poate fi generat de propria lor sănătate, relație, istoricul abuziv al copilului sau manifestarea cu provocări emoționale sau comportamentale, inclusiv probleme de gestionare a furiei.
Abuzul fizic atinge fără să vrei sau fără să îți dai seama latura psihică. Nu ai cum să fi o persoană bătută în fiecare zi și să te simți bine psihologic. Pot apărea confilcte din genul acesta de abuzuri.
Abuzul sexual este definit ca fiind forțarea unei persoane de către altă persoană de a întreține relații sexuale nedorite. Atunci când este îndreptat către un copil se numește abuz sexual asupra copiilor.
Un copil abuzat sexual este un copil neglijat, un copil care nu se simte iubit, care nu este văzut de părinții lui. Majoritatea abuzurilor sexuale se întâmplă în familie, între neamuri.
Abuz psihologic este atunci când te simți agresat psihic, agresat verbal, emoțional. Totul se întâmplă atunci când nu există respect față de o persoană, în urma căruia apare un dezgust sau simți o tulburare. Învinovățire, ceartă, jignire, critică, vină, autosabotare toate sunt un abuz psihologic.
Bulliyng-ul este un abuz, o batjocoră, o jignire, un mod de a face mișto. Acest abuz te poate marca negativ. În mare parte acest abuz este efectuat de copii, copii pot fi mai cruzi decât părinții, fiind mai sinceri. Dacă pentru copii ar exista valori, care pot fi învățate de la părinți, atunci nu ar mai fi batjocăriți și jigniți alți copii.
Abuz financiar este legat de partea financiară, atunci când partenerul/părintele îți “confiscă” banii pentru a te controla și a îți controla cheltuielile fiind nevoit să apelezi la el pentru fiecare nevoie. Astfel controlându-ți viața.
Abuzul spiritual este o altă formă de abuz în care se face un fel de bullying, un fel de mișto legat de religia ta.
Sinonime: exces, exagerare, necumpătare, ilegalitate, injustiție, abatere, încălcare a legii.
Def.1. Accidentul de muncă reprezintă vătămarea violentă a organismului uman, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă, invaliditate ori deces.
Def.2. Accidentul de muncă reprezintă orice leziune fizică, boală profesională sau descurajare psihică, din momentul în care individul a intrat la locul de muncă. Accidentul este un eveniment neprevăzut și care se întâmplă în timpul muncii, în timpul programului de muncă, având consecințe dăunătoare.
Există accidente de muncă care se produc datorită neglijenței, a unor greșeli de prelucrare și/sau de percepție, atenției insuficiente, oboseală, defecțiuni ale aparatelor, etc.
Câteva exemple de accidente care se pot întâmpla la locul de muncă:
• dislocări la încheieturi,
• luxații sau alte leziuni structurale,
• cazuri de stop cardiac,
• înecare,
• încălzire excesivă sau frig,
• traume bruște,
• reacții alergice,
• afecțiuni respiratorii provocate de inhalarea unor substanțe toxice,
• respirație scurtă și oboseală severă,
• lovirea persoanei de la un metru sau mai mult în vârful corpului.
Multe accidente de muncă se produc datorită personalității individului, adică interesul redus față de procesul muncii, interesul pentru disciplină.
Consecințele acestor accidente pot fi de natură:
• fizică ( leziuni severe, dizabilități permanente, handicap)
• financiară ( pierderi financiare, pierderea capacității de a plăti ratele, cheltuielile)
• socială ( sentiment de rușine, puține persoane sunt alături de individ)
• emoțională ( singurătate, neajutorare, lipsă de încredere)
Muncitorii tineri au șanse mai mari la accidente decât cei mai în vârstă, deoarece cei tineri sunt lipsiți de experiență și se comportă uneori mai imprudent.
Sunt mai multe categorii de accidente:
• Accidente care produc incapacitate temporară de muncă, în care individul va petrece o perioadă scurtă de timp acasă. Am putea spune că este cea mai ușoară formă și cea mai des întâlnită.
• Accidente care produc invaliditate, iar individul nu va mai fi la fel și nu se garantează o vindecare completă.
• Accidente mortale, am putea spune că este cel mai grav accident.
• Accidente colective, în care sunt implicate un număr mai mare decât 1 individ, iar cauza este aceiași.
Cuvinte cheie: Accident de lucru, riscuri profesionale, lipsa de protecție, consecințe ale accidentelor de muncă, condiții de siguranță la locul de muncă, instruirea angajaților, prevenirea accidentelor.
Def.1. Proces de ajustare eficientă a comportamentelor individuale în funcție de presiunile diferitelor situații sociale stabile.
Def.2. Ajustare activă a unui organism la presiunile mediului.
În general, oamenii se adaptează și se acomodează cu regulile și mediul de viața din care fac parte, ei nu modifică contextele sociale cu care interacționează.
Acomodarea poate fi de două categorii:
1. Fiziologică, este atunci când individul își schimbă percepțiile mentale și se acomodează cu noul mediu în care trăiește. El devine confortabil cu mediul, înțelege și se adaptează la schimbările care se întâmplă în jurul său. Câteva exemple de acomodare fiziologică, ar fi: acomodarea cu temperatura din zona în care traiește, acomodarea la lumină, schimbările fizice din mediul înconjurător.
2. Psihosocială, atunci când indivizii fac față conflictelor sociale. Individul își dezvoltă anumite capacități de reacție pentru a se adapta la mediul înconjurător. Aceste capacități de reacție pot fi, schimbări/modificări de gândire, modificări de comportament, de sentimente, pentru a face față noului mediu în care se află.
Există mai multe tipuri de acomodare:
• Acomodare pozitivă: este schimbarea de atitudine, de gândire și dezvoltare de abilități pozitive în legătură cu stresul și problemele din viața de zi cu zi.
• Acomodare negativă: este schimbarea negativă a atitudinii și a gândirii în legătură cu o anumită situație. Dezvoltarea de atitudini negative și evitarea problemelor și a schimbărilor din viața de zi cu zi.
• Acomodare socială: este o abordare care se concentrează mai mult pe identificarea problemelor și contextul social al acestora, folosindu-le în schimbarea punctului de vedere al individului. Această schimbare poate să îl ajute pe individ în dezvoltarea de abilități sociale, comunicare eficientă și rezolvarea problemelor de grup.
• Acomodare cognitivă: se concentrează pe schimbarea de gândire și de convingere pozitivă. Ajută la o analiză obiectivă și la remodelarea gândirii în legătură cu informațiile privind evenimentul individului.
Factorii care influențează acomodarea pot fi, vârsta, sexul, climatul psihosocial, experiența anterioară, cultura și educația.
Cuvinte cheie: adaptare, intimitate, atenție, confort, siguranță.
Sinonime: acomodație, aclimatizare.
Def.1. Gestionare a conflictelor care vizează rezolvarea conflictelor dintre indivizi prin crearea unor rezultate pozitive pentru ambele părți implicate.
Def.2. Acomodarea socială este un proces mai puțin conștient în care se modifică relația dintre o persoană sau un grup de persoane, cu scopul de a reduce starea sau stăriile de încordare, neliniște sau conflictele dintre acele persoane.
Ce declanșează acomodarea socială?
1. Schimbările sociale sau tehnologice: sunt un factor important în declanșarea acomodării sociale, creeând oportunitâți de învățare și de înțelegere a unor activități noi și a unor concepte noi pentru oameni.
2. Restricțiile financiare și lipsa posibilităților economie pot creea un stres emoțional și psihologic în viața oamenilor astfel forțându-i să se acomodeze pentru a evita diferitele conflicte sau probleme care pot apărea.
3. Anxietatea este o stare sau sentiment de neliniște profundă sau o lipsă de încredere, fiind formată din sentimente de panică, frică, neliniște, agitație, teamă determinând ca persoana afectată să fie dispusă să se schimbe și să se acomodeze în fața unei anumite situații.
4. Lipsa resurselor îi obligă într-un fel sau altul pe oameni să se adapteze situației și să găsească soluții creative în legătură cu situația din care fac parte.
5. Schimbarea mentalităților îi ajută pe oameni să perceapă diferit de cum vedeau înainte o situație și astfel îi încurajează să fie deschiși și să vadă lumea prin alți ochi.
Factorii esențiali în acomodarea socială care previn stăriile conflictuale sunt, spiritul de toleranță, dorința de cooperare și:
1. Abilitatea de adjustare: găsirea de soluții pentru provocările și schimbările aduse în mediul și adaptarea la ele.
2. Capacitatea de învățare, de a acumula cunoștințe de a distinge ce este bun și ce este rău în legăturile cu schimbările și provocările aduse în mediu.
3. Comportamentul adaptativ la modurile de acțiune pentru a se potrivi cu situația și corcumstanșele ei.
4. Abilitatea de a construi conexiuni sociale: crearea și menținerea unei relații strâns puternic.
5. Perseverența și curajul sunt esențiale pentru a trece cu succes peste provocările care apar în acomodarea socială.
Cuvinte cheie: asertivitate, empatie, comunicare, adaptare, amabilitate, reziliență, inteligență emoțională, respect.
Sinonime: adaptare
Def.1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva.
Def.2. Activitatea se referă la o acțiune/scop făcută de un om sau un grup de oameni. Acestea pot include sarcini ce necesită abilități intelectuale, fizice sau creative, precum și activități folosite pentru recreere sau divertisment.
În ceea ce privește activitățile psihologice, acestea se referă la activități care sunt proiectate pentru a ajuta o persoană să înțeleagă și să gestioneze mai bine problemele sale emoționale și psihologice. Aceste activități ar putea include discuții cu un consilier sau terapeut, scrierea jurnalului, participarea la grupuri de suport online sau în persoană, și practicarea de tehnici de relaxare și mindfulness.
Cuvinte cheie: planificare, calendarizare, organizare, coordonare, delegare, eficiență, resurse, obiective, dezvoltare, gestionare.
Sinonime: acţiune, afacere, exercițiu, funcție, îndeletnicire, job, muncă, ocupaţie, operațiune, profesie.
Def.1. Act prin care un subiect substituie, fără voia lui, unui proiect sau unei intenții pe care o vizează în mod deliberat, o acțiune sau o conduită pe deplin neprevăzută.
Def.2. Actele ratate reprezintă „greseli” făcute în acțiune când, de exemplu, intri într-o cameră căutând ceva și uiți ce căutai. Unele sunt legate de memorie, când uiți un anumit cuvânt comun și în aceste cazuri ne-am obișnuit să folosim termenul de lapsus.
Act în care rezultatul urmărit nu este atins, ci este înlocuit de un alt act.
Actele ratate sunt o formă de manifestare prin care inconştientul se eliberează de unele tendințe cenzurate de conștient. Ele sunt produse atât de psihicul considerat normal, sănătos, cât și de cel cu disfuncționalități.
Un act ratat psihologic se referă la ceva ce este încercat, dar nu poate fi completat din cauza unei anumite probleme psihologice. De exemplu, o persoană cu depresie poate avea un act ratat psihologic dacă încearcă să facă ceva ce el consideră că necesită prea mult efort și nu reușesc să-l finalizeze. Alte exemple ar fi teama de eșec sau anxietatea cauzate de anumite situații sau persoane, care pot impiedica o persoană să își atingă anumite obiective.
Cuvinte cheie: act eșuat, act nereușit, neîmplinirea actului, eșecul actului, nerealizarea actului.
Def.1. Modificare a cursului natural al lucrurilor, realizată de un agent în vederea unui scop.
Def.2. Acțiunea este un mod de intervenție în ordinea internă și externă, o faptă de modelare, formare sau transformare, practicată conștient de un individ. Acțiunea poate să fie și desfășurarea unei activități, un gând sau o faptă.
O acțiunea are 4 componente:
• Tipul de intervenție (deplasarea unui obiect, proces, reținerea a unui obiect care cade, acțiune fizică)
• Tipul de stare sau de proces (din punct de vedere al existenței, posesiei, localizării, atributelor sale, o construcție, o asamblare, etc)
• Mediul care definește acțiunea (cine este răspunzător de acțiune, locul)
• Scopul acțiunii ( sau rezultatul acțiunii, sau o acțiune neprevăzută „voind să ia sticla, a răsturnat vaza”)
Există mai multe tipuri de acțiuni:
1. Acțiune mentală, atunci când este implicată gândirea. Această acțiune folosește inteligența și rațiunea pentru a rezolva anumitele probleme care pot apărea.
Exemplu, analiză, planificare, rezonare, focalizare și conceptualizare asupra problemei.
2. Acțiune fizică, este atunci când se interacționează direct cu mediul și o persoană este nevoită să se miște, sau mișcarea unor obiecte.
Exemplu, mers, alergat, sărit, condus, curățat.
3. Acțiuni concrete, sunt acele acțiuni care implică acțivități simple și sunt ușor de efectuat.
Exemplu, gătit, cumpărături, ordine.
4. Acțiuni verbale, sunt cele care se discută sau se comunică în direct sau prin intermediul aparatelor electronice.
Exemplu, prezentări, argumente, postări pe bloguri, etc.
5. Acțiuni liniare si circulare, acțiunile liniare sunt acelea care includ anumite acțiuni care se repetă (exemplu programarea computerizată), iar acțiunile circulare sunt atunci când se implică utilizarea unor abilități pentru a se deplasa în mod circular (exemplu înotul, mersul pe bicicletă, schiatul).
6. Acțiuni materiale, sunt diferitele materiale din jurul nostru, realizate de om cu rezultatele tangibile.
Exemplu, desene, picturi, obiecte, etc.
Cuvinte cheie: activare, rezolvare, monitorizare, analiză.
Def.1. Acțiunea mentală este o operare sau o transformare mentală sub forma imaginilor sau/și a ideilor.
Def.2. Acțiunea mentală se referă la procesele pe un om le are în mintea sa. Aceste procese pot fi de mai multe feluri: procese cognitive, procese emoțional-motivaționale, și motivate.
1. Procesele cognitive, sunt acele abilități de utilizare, memorare și asimilare a informațiilor, dar poate fi legată și de emoții și sentimente. Aptitudinile cognitive sunt necesare pentru a cunoaște informația și pentru a lua decizii.
2. Procesele emoțional-motivaționale, sunt abilitățiile care determină intensitatea, direcția și durata unei emoții, dar și motivarea unei persoane. Există câțiva factori care determină aceste procese, cum ar fi, experiența anterioară a persoanei, stimulii exteriori, motivația negativă sau pozitivă și reacțiile pe care le are persoana în cauză.
Cum se manifestă aceste procese? Prin puls crescut, transpirație, mai multe schimbări de comportament, expresia facială, vorbire, etc.
3. Procesele motivate, sunt legate mai mult de gândurile, nevoile sau scopul unei persoane. Procesul motivațional sau motivația este diferită de la persoană la persoană și se poate schimba în funcție de sitație sau persoană. Unele persoane își satisfac motivația prin cunoaștere și explorare a anumitor subiecte sau lucruri, pe când alții, își găsesc motivația prin acțiune, doresc să își asume riscuri și să interacționeze cu alte persoane.
Procesele mentale se pot manifesta prin:
• Gândire
• Judecată
• Memorie
• Limbaj
• Atenție
• Învățare
• Motivație
Cuvinte cheie: concentrare, atenție, motivație, gândire creativă, flexibilitate, memorare, rezolvare problemelor, focus, asumare, responsabilitate, adaptabilitate.
Def.1. Adaptare culturală ce corespunde unei schimbări de mediu ( de națiune, ținut, clasă socială).
Def.2. Schimbările pe care le suferă un individ ca rezultat a contactului cu una sau mai multe culturi, dar și ca rezultat al transformărilor asupra sa pe care le suportă individul. Aculturația este un proces de modificare a culturii originale cu o adaptare parțială la o nouă cultură. Prin acest proces individul ajunge să „modifice” viața prin învățarea unei noi limbi străine, cât și anumite schimbări indirecte cum ar fi modul de comunicare, comportamentul, îmbrăcămintea, modul de gândire.
Exemplu trecere de la viața militară la viața civilă, sau trecerea de la oraș la sat.
Aculturația se distinge de schimbarea culturală, dar este un aspect al acesteia.
Sunt 2 dimensiuni distincte
1. Aculturația – învățarea trăsăturilor culturale ale culturii din care va face parte
2. Identificarea etnică – menținerea identității etnice originale pe care o avea până în momentul schimbării.
Aculturația a fost concepută ca un proces de resocializare între indivizi ce implică și anumite schimbări de atitudine, de valori și de identificare, dobândirea unor aptitudini sociale noi, integrarea, adaptarea în noul grup social.
Cuvinte cheie: acceptare, toleranță, diversitate, înțelegere, solidaritate, respect, integrare.
Sinonime: asimilare, socializare, transculturație.
Def.1. Ansamblu al modificărilor conduitelor care vizează asigurarea echilibrului relațiilor între organism și mediile lui de viață și, în același timp, al mecanismelor și proceselor care susțin acest fenomen.
Def.2. Adaptarea este procesul prin care organismele se ajustează la schimbările mediului înconjurător. Acest proces poate include modificări fizice, chimice sau comportamentale care ajută la supraviețuirea organismului și la reproducerea lui. Adaptarea poate fi un proces lent, ce poate dura sute de ani, sau poate fi un proces rapid, în care organismele se pot adapta la schimbări în câteva generații.
Adaptarea psihologică se referă la capacitatea unei persoane de a se adapta la schimbările din mediul său și la provocările și împrejurările vieții. Aceasta presupune construirea unui echilibru între nevoile și dorințele interioare ale unei persoane și cerințele mediului său extern.
Adaptarea psihologică se face prin dezvoltarea abilităților și competențelor necesare pentru a face față schimbărilor și provocărilor. Acest proces ajută la menținerea unei stări de echilibru și la prevenirea simptomelor de anxietate și stres.
Există mai multe tipuri de adaptare, inclusiv adaptare fiziologică, adaptare comportamentală, adaptare biologică, adaptare structurală și adaptare socială.
• Adaptarea fiziologică se referă la modificările fiziologice ale organismului care îi permit să se adapteze la schimbările mediului său.
De exemplu, un animal poate fi capabil să se adapteze la schimbările de temperatură prin schimbarea metabolismului său.
• Adaptarea comportamentală se referă la schimbările în comportamentul unui organism care îi permit să se adapteze la schimbările mediului.
De exemplu, un animal poate învăța să se comporte într-un anumit fel în fața vânătorilor pentru a se proteja.
• Adaptarea biologică se referă la modificările genetice și fiziologice ale unui organism care îi permit să se adapteze la schimbările mediului.
De exemplu, unele animale pot dezvolta gene care le permit să se adapteze la schimbările în disponibilitatea alimentelor și la schimbările în temperatură.
• Adaptarea structurală se referă la modificările structurii unui organism care îi permit să se adapteze la schimbările mediului.
De exemplu, unele animale pot dezvolta anumite caracteristici fizice care le permit să se adapteze la schimbările în mediu.
• Adaptarea socială se refera la capacitatea unei persoane de a se adapta la mediul social din care face parte. Acest lucru include abilitatea de a se integra in grupuri, de a interactiona cu ceilalti, de a-si forma relatii, de a comunica eficient si de a se descurca in situatii sociale. Adaptarea sociala este un proces continuu si poate fi influentata de factori precum experienta individuala, varsta, educatia si statutul social.
Sinonime: acomodare, aclimatizare, ajustare, aranjare; integrare; mimetism; transpoziţie, transpunere; (adaptare literară) adaptare cinematografică, ecranizare.
Def.1. Tulburarea hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD) este o tulburare mintală de tip neurologic.
Def.2. Tulburarea hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD) este o tulburare de dezvoltare care se manifestă prin hiperactivitate, dezechilibru emoțional și probleme cu concentrarea și atenția. Acestea sunt simptome care apar în copilărie și pot persista în adolescență și chiar la adulți.
Când spunem “ADHD” ne imaginăm, de obicei, acel copil excesiv de hiperactiv, care se cațără peste tot, vorbește neîntrebat, încalcă toate regulile și este rezistent la orice formă de disciplinare (fie de tip recompensă, fie de tip pedeapsă), fiind un vulcan de energie ce epuizează atât familia, cât si cadrele didactice implicate in educația sa. In același timp, pare a fi și definiția unui copil foarte răsfățat, dar și a unui copil cu un temperament vulcanic și cu foarte multă energie de consumat.
Simptomele tulburării hiperactive cu deficit de atenție sau denumirea prescurtată ADHD, se manifestă în cel puțin două medii, acasă, la școală, sau în alte activități și sunt prezente cel puțin 6 luni în viața copilului.
Există 2 tipuri principale de ADHD.
1. ADHD în care predomină neatenția – mai frecvent în cazul fetelor. Presupune un șablon consistent și vizibil de dificultăți de concentrare a atenției, în special în sarcinile care implică un efort mental susținut (cum sunt sarcinile școlare), dificultăți de organizare și planificare a activităților simple de zi cu zi, distractibilitate, superficialitate și neglijență în privința bunurilor personale și activităților de realizat, dificultăți în a înțelege instrucțiuni verbale complexe, în a rămâne la subiect în timpul unei conversații și dificultăți în a povesti coerent o întâmplare.
2. ADHD în care predomină hiperactivitatea și impulsivitatea – mai frecvent la băieți. Implică o activitate motorie excesivă, o stare permanentă de agitație, vorbit excesiv, lipsa răbdării și incapacitatea de a amâna gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce își dorește, asumarea unor comportamente riscante fără o anticipare corecta a consecințelor sau a pericolului.
De multe ori, copilul prezintă toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburări: hiperactivitate, impulsivitate și neatenție, cu grade variabile de severitate.
Simptomele menționate nu trebuie să fie expresia unui comportament opoziționist, sfidător, ostil sau a eșecului de a întelege instrucțiunile sau sarcina de realizat. În plus, multe dintre aceste simptome trebuie să fi fost prezente încă dinainte de vârsta de 12 ani.
Sinonime: tulburare hiperchinetică cu deficit de atenție, deficit de atenție și hiperactivitate; hiperactivitate.
Def.1. Situație de dependență trăită în mod subiectiv ca alienantă, întreaga existență a individului fiind centrată în jurul repetării unei experiențe, în detrimentul investirilor afective sau sociale. Noțiunea de adicție le înglobează pe acelea de “toxicomanie” și “dependență”, dar depășește cadrul dependenței de substanțe psihoactive, pentru a se extinde la toxicomaniile fără drog sau adicțiile comportamentale.
Def.2. Adicția (termenul medical pentru „dependență”) este o problemă de sănătate. Ea apare atunci când o persoană ingerează ceva (cocaină, nicotină, alcool, etc) sau face o activitate (intră pe site-uri pornografice, joacă jocuri de noroc ) – ceva ce poate să fie plăcut în primă instanță dar care devine repede o nevoie.
Și dacă nevoia nu este satisfăcută, apare o stare proastă. De pildă, dacă un om nu bea încă de la orele dimineții, nu se poate concentra, dacă altcineva nu verifică ultimele clipuri de pe site-urile sale preferate simte neliniște, etc.
Iar această neliniște afectează și restul activităților din ziua respectivă. Oamenii care dezvoltă o adicție devin conștienți că sunt controlați de acea substanță, de acea activitate. Că pierd controlul asupra ei.
Factori favorizanţi în declanşarea adicţiilor:
1. Vulnerabilitatea biologică – anumite persoane sunt mai susceptibile la adicții din cauza factorilor genetici și biochimici. De exemplu, anumite persoane sunt predispuse la dependența de alcool sau droguri.
2. Factorii de stres – stresul, anxietatea, depresia sau alte probleme emotionale pot fi factori favorizanti pentru declansarea adictiilor.
3. Factorii socio-economici – lipsa resurselor financiare, lipsa oportunitatilor educative sau absenta unui suport social pot contribui la declansarea adictiilor.
4. Factorii de mediu – expunerea la factorii de mediu, cum ar fi alcoolul, drogurile sau alte comportamente nocive, poate fi un factor favorizant pentru declansarea adictiilor.
5. Factorii psihologici – anumite trasaturi personale, cum ar fi sentimentul de inutilitate sau sentimentul de vinovatie, pot contribui la declansarea adictiilor.
Istoricul familial joacă un rol important. Respectiv, dacă ai o rudă apropiată cu dependenţă, există riscul de a dezvolta şi tu o dependenţă (nu neapărat aceeaşi). În cazul adicţiei de alcool, prezenţa rudelor cu astfel de dependenţă creşte riscul de dezvoltare a adicţiei, de până la 6 ori. Mediul familial este un factor determinant în apariţia adicţiilor. Lipsa legăturilor afective şi relaţionale puternice, normale, funcţionale cu părinţii, fraţii, poate duce la dezvoltarea de adicţii. Cu atât mai mult creşte riscul acolo unde există abuzuri şi traume.
Anturajul are un impact semnificativ, întrucât din dorinţa de a fi acceptaţi, integraţi într-un grup eşti tentat/ă să cedezi presiunii grupului şi să devii consumator/e de anumite substanţe.
Sinonime (medicină): acutumanță, dependență.
Def.1. Asamblu al tulburării limbajului, consecutiv unei afectări cerebrale, mai adesea corticală decât subcorticală și emosferică stângă decât emisferică dreaptă.
Def.2. Tulburare de comunicare verbală sau comunicare scrisă constând în dificultatea de a construi fraze, cauzată de anumite leziuni ale creierului.
Majoritatea persoanelor care au afazie nu își pierd de tot funcția vorbirii, o parte din ei găsesc mai greu anumite cuvinte pe care vor să le rostească, iar alții pierd complet funcția de a vorbii, nu înțeleg nici ce le este spus, nici scris sau nici nu sunt capabili să citească.
Dacă unei persoane îi este greu să articuleze și să pronunțe un cuvânt, înseamnă că există o tulburare de vorbire, dar dacă îi este dificil să găsească și să aleagă cuvintele, să le combine și să formeze propoziții și fraze cu ele, sau dacă îi este greu să înțeleagă sensul cuvintelor și a frazelor, abia atunci putem să spunem că este vorba despre o alterare a limbajului.
Există câteva forme clasice, bazate pe observații anatomo-clinice, admise de majoritatea specialiștilor, afectează mai mult de jumătate din pacienții suferinzi de afazie.
• Afazie Broca (motorie sau expresivă), în care persoana afectată vorbește puțin, dar înțelege tot ce i se comunică. Simptome caracteristice:
– vocabular redus la câteva cuvinte sau silabe, bolnavul adoptă un stil telegrafic;
– deficiențe gramaticale.
– debit verbal încetinit.
– pronunția (articularea) cuvintelor defectuoasă;
– scrisul este defectuos.
– înțelegerea vorbirii este puțin sau deloc afectată;
– pacientul este conștient de dificultățile avute, reacționează depresiv;
– comunicarea este redusă în primul rând datorită incapacității de expresie.
• Afazie Wernicke (senzorială sau receptivă), persoana afectată are dificultăți în înțelegerea limbajului, din punct de vedere fonetic, se descurcă bine, dar persoana care o ascultă nu va înțelege nimic. Simptome caracteristice:
– lipsă de înțelegere a limbajului, în cazuri grave până la „surditate verbală”.
– vorbirea cu debit normal, uneori chiar excesiv de abundent și accelereat („logoree”, „diaree verbală”).
– articularea cuvintelor normală.
– construcția gramaticală doar ușor alterată.
– incapacitate de a înțelege limbajul scris (alexie), scrisul disortografic.
– pacientul este de cele mai multe ori inconștient de defectul său.
– capacitatea de comunicare este grav alterată.
• Afazie globală, este cea mai gravă formă, persoana afectată nu va mai putea vorbii, nu va înțelege ce i se spune și nici nu va putea citi sau scrie.
Există afazie de conducere, afazie la copii, afazie la stângaci, afazie la surdomuți, etc.
Sinonime: afrazie, agrafie, alalie, alexie, amuțire, disfazie, mutism, mutitate, muțenie.
Def.1. Asamblu al reacțiilor psihice ale individului în fața lumii exterioare.
Def.2. Afectivitatea se referă la sentimentele și emoțiile unui individ. Aceste sentimente și emoții sunt în general intense și influențează modul în care o persoană percepe și își îndeplinește nevoile, dorințele și aspirațiile sale.
Afectivitatea poate fi manifestată prin sentimente și emoții, precum și prin comportamente și trăiri. Aceste sentimente și emoții includ bucurie, tristețe, furie, teamă, dragoste, ură, gelozie, vinovăție și altele. Ele sunt adesea exprimate prin comportamente și trăiri, precum vorbirea, gesturile, privirea, postura și expresiile faciale și sunt folosite pentru a comunica și a influența relațiile cu ceilalți.
Afectivitatea poate fi, de asemenea, manifestată prin procesele cognitive, cum ar fi judecățile, percepțiile și gândurile. Aceste procese cognitive pot influența modul în care o persoană percepe lumea și interacționează cu ceilalți. De exemplu, o persoană poate avea o percepție negativă despre oamenii din jurul ei și, prin urmare, să evite interacțiunile sociale. Aceasta poate fi o manifestare a unei afectivități negative.
Afectivitatea reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub formă de trăiri afective. Afectivitatea reflectă raportul de concordanță sau discordanță dintre dinamica stărilor interne de necesitate și dinamica evenimentelor, a situațiilor obiective externe.
Între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, mulțumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerințe generează stări de neplăcere, nemulțumire, frustrare, tristețe. Astfel, în cadrul proceselor afective pe primul plan se situează valoarea și semnificația obiectului pentru subiect.
Nu obiectul în sine este important, ci relația dintre el și subiect, întrucât numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații, în funcție de gradul și durata satisfacerii trebuințelor.
Funcția esențială a afectivității în raport cu întreaga viață psihică este aceea de susținere și potențare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o ființă capabilă să vibreze, să empatizeze, să se transpună și să trăiască în plan intern raporturile sale cu lumea.
Exista mai multe tipuri de afectivitate:
1. Afectivitate pozitivă: se referă la sentimente de bucurie, entuziasm, dragoste și satisfacție.
2. Afectivitate negativă: se referă la sentimente de furie, disperare, dezamăgire, teamă și frustrare.
3. Afectivitate ambivalenta: se referă la sentimente contradictorii și ambivalente, cum ar fi sentimentele contradictorii legate de iubire și ură, sau sentimentele contradictorii legate de dorința de a se apropia și de a se retrage.
4. Afectivitate empatică: se referă la sentimentele de compasiune și empatie pentru ceilalți.
5. Afectivitate socială: se referă la sentimentele legate de interacțiunea socială, cum ar fi sentimentele de apropiere și conectare cu ceilalți.
Sinonime: Totalitate a proceselor afective, Comportare emotivă, sensibilitate, căldură sufletească, simţire, emotivitate.
Def.1. Simpatie, prietenie, dragoste față de cineva.
Def.2. Trăiri subiective de un anumit grad de complexitate şi având o anumită semnificaţie pentru persoana care le încearcă. O primă problemă a psihologiei emoţiilor este aceea a relaţiei dintre componentele vegetative şi motorii pe de o parte şi componentele psihice.
Afecțiunea sau dragostea este o „dispoziție sau stare de spirit sau de corp” care este adesea asociată cu un sentiment sau un tip de iubire. A dat naștere unui număr de ramuri ale filosofiei și psihologiei referitoare la emoție, boală, influență și starea de a fi.
Afecțiunea psihologică este orice tulburare psihică care poate afecta starea mentală, emoțiile și comportamentul unei persoane.
Exemple de afecțiuni psihologice includ depresia, anxietatea, tulburarea de stres post-traumatic, tulburările de alimentație, tulburările de personalitate și altele. Această afecțiune poate fi tratată prin terapie cognitiv-comportamentală, terapie de grup, terapie individuală sau prin medicamente.
Alte tipuri de afecțiuni:
• afecțiunile mentale, pot fi cauzate de factori genetici, factori sociali și factori de mediu
• afecțiunile fizice, pot fi cauzate de boli sau de condiții medicale cronice, cum ar fi diabetul, artrita sau astmul.
• Afecțiunile educaționale, pot fi cauzate de factori biologici, cum ar fi tulburări de învățare, sau de factori sociali, cum ar fi lipsa de motivație.
• afecțiunile sociale, pot fi cauzate de relațiile personale, stresul provocat de schimbări în mediul social sau factori culturali.
• afecțiunile spirituale, pot fi cauzate de lipsa de sens și de sensibilitate spirituală, precum și de lipsa de conectare cu un lider spiritual
• afecțiunile familiale, pot fi cauzate de conflict și probleme în relațiile cu membrii familiei sau de lipsa de suport emoțional.
Sinonime: dragoste, simpatie, iubire, prietenie, tandreţe, ataşament; boală, suferinţă, necaz.
Def.1. Comportament pe bază de excitație psihomotoare, în care se pot manifesta agresivitatea, furia, turbulența, violența, anxietatea, și la modul mai general, toate fenomenele cu expresie emoțională și motrice ale unei stări de neadaptare gravă și actuală care depinde atât de structură psihopatologică cât și de condiții de mediu nefavorabile.
Def.2. Agitatia este un sentiment intern de anxietate, tensiune sau iritabilitate. Acesta poate fi cauzat de diferite lucruri, cum ar fi stresul, teama sau sentimentele de nesiguranta. Agitatia poate fi simtita fizic sau mental si poate afecta pe termen scurt sau lung. Simptomele fizice ale agitatiei includ palpitatii, transpiratii, tensiune musculara si dificultati de respiratie. Simptomele mentale includ sentimente de neliniste si frica, precum si ganduri negative.
Starea de agitație se manifestă prin simptome psihice și comportamentale cum ar fi anxietatea și iritabilitatea, trepidarea și tulburări de atenție, cicluri de somn perturbate, anxietate excesivă, lipsa de concentrare, comportamente impulsiv-agresive și chiar halucinații.
Exista mai multe tipuri de agitație:
• Agitația psihomotorie se refera la schimbări ale stării de spirit, precum anxietatea, tensiunea, iritabilitatea sau disconfortul.
• Agitația psihică se referă la schimbări ale gândirii, precum tulburări de concentrare, confuzie și dificultăți de memorare.
• Agitația senzorială se referă la reacții exagerate la stimuli externi, cum ar fi intensitatea sunetului sau luminozitatea.
• Agitația psiho-emoțională se referă la sentimente intense, cum ar fi furia și teama.
• Agitația reactivă se referă la modificări ale stării de spirit ca raspuns la evenimente externe, cum ar fi o traumă sau o pierdere.
• Agitația fizică se referă la miscările și comportamentele exagerate sau nedorite, cum ar fi ciupitul sau lovire.
Sinonime: frământare, tulburare, nelinişte, neastâmpăr; zarvă, tumult, răscoală, răzvrătire, efervescență, animație, dezordine, busculadă.
Def.1. Comportament adoptat cu intenția de a-i face rău celuilalt, fizic sau psihologic.
Def.2. Agresiunea poate fi definită ca orice comportament intenționat care încalcă drepturile altor persoane și poate avea un impact negativ asupra acestora. Acest comportament poate fi fizic sau verbal, și poate include lovituri, înjurături, comportament intimidator, sau alte forme de abuz.
Agresiunea se diferențiază în două tipuri:
1. Agresiunea instrumentală, scopul nu este de a face rău, ci de a-și menține și a-și prezerve statutul ori puterea.
2. Agresiunea impulsivă( ostilă sau emoțională), care are scopul de a face rău.
Termenul “agresiune” te trimite cu gândul la violență, furie, ostilitate și agresivitate. Însă acești termeni se disting pentru mai multă claritate.
Violența se limitează la agresiune fizică. Furia este o tonalitate emoțională, care poate duce la un comportament agresiv. Ostilitatea, ține de atitudinea agresiunii, iar agresivitatea arată personalitatea unui individ care se comportă în mod agresiv.
Există câteva tipuri de agresiune:
• Agresiune fizică: presupune folosirea forțelor fizice pentru a răni sau a lovi pe cineva. Exemple includ lovirea, muscatura, împingerea sau alte forme de violență fizică.
• Agresiune verbală: aceasta poate fi una dintre cele mai subtile forme de agresiune, dar poate fi, de asemenea, cea mai distructivă. Aceasta poate include insulte, intimidări, amenințări și alte forme de comportament abuziv verbal.
• Agresiune emoțională: presupune folosirea unor cuvinte sau acțiuni care pot răni sau distruge sentimentele unei persoane. Acest tip de comportament poate include manipularea, nerespectarea și alte forme de abuz emoțional.
• Agresiune relațională: se referă la folosirea relațiilor pentru a rani sau a controla pe cineva. Acest lucru poate include izolarea unei persoane, sau folosirea relațiilor pentru a manipula sentimentele si comportamentul persoanei.
• Agresiune sexuală: include orice act care presupune abuzul sau exploatarea sexuală a unei persoane. Acest lucru poate include molestarea sexuală, abuzul sexual, agresiunea sexuala și alte forme de comportament abuziv sexual.
Sinonime: atac.
Def.1. Tendința de a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea unei satisfaceri imediate.
Def.2. Agresivitatea nu este sinonimă cu violența, se manifestă prin numeroase și diferite comportamente. Agresivitatea este cauzată de un individ, care dorește să provoace ceva neplăcut unei alte persoane sau unui grup. Intenția individului este de a face rău.
La copii și la adolescenți există numeroase tulburări comportamentale care pot îndruma spre agresivitate: minciuni, tulburări alimentare, fugit de acasă, rezultate școlare proaste, etc.
Evaluarea agresivității pe care o poate avea un individ, este o problemă frecventă și destul de dificilă, bazându-se pe prezicerea și prevederea surveniri unui comportament agresiv.
Agresivitatea poate fi verbală sau fizică și poate lua forme precum intimidarea, hărțuirea, abuzul și violența.
Există mai multe tipuri de agresivitate, inclusiv agresivitate fizică, verbala, indirectă, instrumentală și relațională:
• Agresivitatea fizică se referă la acte precum lovirea, mușcăturile sau alte atingeri fizice intenționate în scopul de a răni sau a înfricoșa pe cineva.
• Agresivitatea verbală se referă la insulte, amenințări verbale sau limbaj abuziv folosit în scopul de a răni sau înfricoșa pe cineva.
• Agresivitatea indirectă se referă la acte precum răspândirea de zvonuri nedorite, sau excluderea socială în scopul de a răni sau înfricoșa pe cineva.
• Agresivitatea instrumentală se referă la folosirea forței fizice pentru a obține ceva, cum ar fi distrugerea bunurilor, furtul sau alte acte de vandalism.
• Agresivitatea relațională se referă la acte precum intimidarea, manipularea sau folosirea sarcasmului pentru a răni sau înfricoșa pe cineva.
Unele patologii psihiatrice pot determina o persoană să fie mai predispusă la comportamente agresive. Acestea pot include tulburarea bipolară, schizofrenia, tulburarea de personalitate borderline și alte tulburări de personalitate.
Agresivitatea poate fi tratata prin terapie cognitiv-comportamentala, prin abordarea psihologică, prin educare și prin tratament medicamentos.
• Terapia cognitiv-comportamentala se concentrează pe modificarea gândurilor și comportamentelor negative care pot duce la agresivitate. Acest tip de terapie se bazează pe conceptul că gândurile și comportamentele negative sunt cauzele comportamentelor agresive. Prin urmare, obiectivul principal al Terapia cognitiv-comportamentala este de a învăța individul cum să-și schimbe gândurile și comportamentele negative și cum să-și controleze comportamentul agresiv.
• Abordarea psihologică include evaluarea și tratarea cauzelor psihologice ale comportamentului agresiv. Acest lucru implică înțelegerea modului în care individul percepe realitatea, cum se simte și cum se comportă ca răspuns la aceasta. Acest tip de terapie implică, de asemenea, lucrul cu individul pentru a dezvolta abilități de control al emoțiilor și de rezolvare a problemelor.
• Educarea poate fi folosită pentru a ajuta la reducerea comportamentului agresiv la copii. Acest lucru implică învățarea copiilor despre comportamente și emoții sănătoase, cum să-și gestioneze emoțiile și cum să rezolve conflicte și probleme.
• Tratamentul medicamentos poate fi utilizat în cazuri severe de agresivitate. Acesta poate include antidepresive, anxiolitice și alte medicamente pentru a ajuta la gestionarea simptomelor emoționale și comportamentale ale individului.
Sinonime: antagonism, belicism, brutalitate, duritate, dușmănie, impulsivitate, nestăpânire, ostilitate, violență.
Cuvinte cheie: Violent. Agresiune. Furie. Hostilitate. Disciplinare. Conflict. Anarhie. Intimidare. Provocare. Abuz. Reprimare. Nerespect. Bruteţe. Intoleranţă. Resentiment. Violenţă. Nesupunere. Reacţii excesive. Impulsivitate. Iritabilitate.
Def.1. Caracter a ceea ce poate determina, în comunicare, mai multe interpretări și, într-un mod mai general, a tot ceea ce suscită mai multe tipuri de identificări, de percepții, etc.
Def.2. Caracteristica unei comunicări sau a unei situaţii care permite mai multe interpretări.
Ambiguitatea psihologică este un concept care se referă la cazurile în care nu există o interpretare clară a unei situații sau a unui mesaj. Ambiguitatea poate fi intenționată sau neintenționată și poate fi cauzată de ambiguitatea limbajului, ambiguitatea relațională, ambiguitatea comportamentală sau ambiguitatea contextului. Ambiguitatea poate fi dificil de gestionat, deoarece nu există un răspuns clar. Acest lucru poate duce la confuzie și frustrare atât pentru emitentul mesajului, cât și pentru receptor.
Ambiguitatea se poate întâlni la diferite niveluri: lexicul, sintaza, semantica.
In psihologie, ambiguitatea lexicala apare atunci cand un cuvant sau o expresie poate avea mai multe interpretari in functie de contextul in care este folosit. De exemplu, cuvântul „Ascultați cu atenție” poate fi folosit intr-un context educațional, unde instructori sau profesori pot folosi acest cuvant pentru a cere elevilor sa asculte atent, sau poate fi folosit intr-un context interpersonal, unde cineva poate folosi acest cuvant pentru a cere altcuiva sa asculte cu atenție ceea ce spun.
În semantică, termenul ambiguitate denumește proprietatea eventuală a unor cuvinte, forme gramaticale, construcții sintactice (sintagme, propoziții sau fraze) de a avea două sau mai multe înțelesuri
Ambiguitatea devine conștientă atunci când apare un conflict.
În psihologie, ambiguitatea poate fi folosită în mod intenționat pentru a obține efecte pozitive, precum ambiguitatea pozitivă sau ambiguitatea creativă care poate stimula procesul de gândire al unei persoane și ajută la dezvoltarea gândirii laterale. Cu toate acestea, ambiguitatea poate de asemenea să provoace confuzie și disfuncții, cum ar fi ambiguitatea negativă care poate reduce motivația și încrederea unei persoane în sine.
Sinonime: ambivalență, amfibolie, echivoc, ermetism, imprecizie, incertitudine, lipsă de claritate, lipsă de precizie, obscuritate.
Cuvinte cheie: Ironie, Metafora,Omisiune, Repetare, Echivoc, Alegorie, Paradox, Subtext, Personificare, implicare.
Def.1. Pierdere a memoriei care se manifestă mai ales prin imposibilitatea aducerii-aminte a unor experiențe trecute atunci când se încearcă evocarea lor.
Def.2. Amnezia este o afectare serioasă a funcțiilor cognitive, care rezultă fie din leziuni cerebrale organice, fie dintr-o tulburare pur afectivă, traducând existența unor conflicte psihice.
Amnezia este un termen medical folosit pentru a descrie pierderea totală sau parțialăa memoriei și a altor abilități cognitive. Majoritatea cazurilor de amnezie implică o incapacitate de a-și aminti evenimente recente sau informații învățate recent.
Cauzele instalării amneziei pot fi numeroase, ca de exemplu aceasta poate apărea în urma unui accident, care a cauzat un traumatism la nivelul craniului, o comoție cerebrală, o infecție cerebrală, o hemoragie cerebrală intoxicație, hipnoză sau poate apărea ca urmare a unui șoc psihic intens.
Există mai multe tipuri de amnezie, inclusiv amnezie anterogradă, amnezie retrogradă, amnezie globală și amnezie selectivă.
• Amnezie anterogradă se referă la incapacitatea de a înregistra informații noi, care apar după declanșarea bolii.
• Amnezie retrogradă se referă la incapacitatea de a-și aminti evenimentele anterioare, apărute înainte de apariția amneziei.
• Amnezie globală se referă la incapacitatea de a-și aminti orice informație, fie ea nouă sau veche.
• Amnezie selectivă se referă la incapacitatea de a-și aminti anumite informații, în timp ce alte informații pot fi încă recuperate.
• Amnezie fixă se referă la tulburări de memorie pentru evenimente curente, în care durata este mai mare de câteva minute. Amnezia fixă este un element specific al sindromului Korsakov.
• Amnezia disociată este o formă de pierdere de memorie cauzată de o traumă sau de stres intens. Aceasta poate provoca o persoană să uite anumite evenimente sau informații, chiar și pe termen lung.
• Amnezia copilariei este un tip de amnezie în care o persoană uită anumite evenimente sau perioade din copilaria ei. Acest lucru poate include uitarea completă a evenimentelor din copilarie sau doar o amintire vagă sau fragmentată a acelor evenimente. Acest tip de amnezie poate avea un impact negativ asupra calității vieții unei persoane și poate provoca anxietate și depresie. De obicei, amnezia copilariei este cauzată de traumele sau stresul din copilarie.
• Amnezie posthypnotică este atunci când persoana care a fost hipnotizată nu își poate aminti ceea ce s-a întâmplat în timpul hipnozei, chiar dacă se trezește din hipnoză.
• Amnezie progresivă se caracterizează prin pierderea treptată a memoriei. Aceasta poate fi cauzată de diverse boli neurologice, cum ar fi boala Alzheimer, leziuni cerebrale sau infecții.
• Amnezia amnioasă este o tulburare de memorie caracterizată prin incapacitatea de a-și aminti evenimente petrecute înainte de o anumită perioadă de timp. Această tulburare se poate manifesta după o traumă fizică sau psihică, precum și după un atac de panică sau un eveniment stresant.
De asemenea, poate fi cauzată și de consumul exagerat de alcool sau droguri.
Cum se poate trata amnezia? Amnezia se poate trata prin medicamente, prin diferite tipuri de terapie, terapie de grup, meditație, jocuri și hipnoză.
Sinonime: agnozie, ecmnezie, paramnezie, pierdere de memorie, uitare.
Cuvinte cheie: Amnezie, Memorie, Anterogradă, Retrogradă, Amnezie anterogradă, Amnezie retrogradă, Dementare, Amnezie traumatică, Simptome amnezie, Tratament amnezie.