Cum să vorbești cu copiii despre moarte?

Familia

Rolul familiei este esențial în ceea ce privește modul în care copiii înțeleg moartea.

Este important ca toți membrii familiei să  poată să vorbească cu lejeritate  despre subiect și să își acorde sprijin reciproc, fiindcă acest lucru consolidează un mediu deschis, care-i poate ajuta pe toți să își proceseze emoțiile împreună. Dacă părinții sunt onești și deschiși față de sentimentele proprii pe care le au față de moarte, cel mai probabil copiii vor simți ca pe ceva firesc și natural să își exprime emoțiile la rândul lor. Acest ciclu de sprijin și înțelegere care se creează alimentează sănătos dezvoltarea întregii familii.

„ Copilul nu știe, că e copil”.

Câtă vreme și în câte familii nu a domnit această convingere? Acest mod de a proteja, de a evita să fii prezent pentru cineva care nu are dezvoltat vocabularul unui adult, dar care, are foarte funcționale alte căi de percepție ale mediului în care trăiește și alte pârghii de care se folosește pentru a se menține în siguranță.

În realitate, copilul știe, cunoaște, identifică, este racordat la tot ce e în jurul lui, la sistemul său familial, este parte din experiențele evidente, dar și din cele mai puțin văzute, mai puțin palpabile…

Tot pentru a-i proteja, de mici, sunt învățați să se ferească de „nou”, adică de  „pericole”, cu alte cuvinte, sunt oarecum ghidați să rămână în niște condiții cunoscute și protectoare de dezvoltare și de experimentare a lucrurilor din viața lor. De ce?  Fiindcă dincolo de brațele familiei, se poate întâmpla ceva rău și de cele mai multe ori, varianta aceasta a rămas neatinsă de uzura timpului…. în spate, fiind teama, frica de dispariție, de pierdere, de a nu mai fi parte din sistem, altfel spus, frica de moarte.

            O frică atât de volubilă, încât a dobândit valența unei realități ascunse de curaj și de libertatea cu care ne-am putea clădi viața și menține sănătatea.

Pentru biologia noastră, frica este un instrument de supraviețuire, un mesager emoțional pentru pericole, reale sau imaginare, care ne activează și ne menține în alertă. Frica permanentă  însă, generează atât dezechilibru intern, anxietate, panică sau probleme gastrice și afectează orice persoană, într-o situație nesigură sau periculoasă, copiii nefiind o excepție.

Copiii observă, copiii întreabă

Dintre toate experiențele complexe ale vieții, moartea este deseori una din părțile cel mai dificil de discutat cu copiii. Uneori, la fel de dificil de adus în discuție și între adulți.

Însă moartea, ca parte a vieții, merită o privire mai cuprinzătoare, mai plină de sens și recunoștință chiar.

Si totuși, cum vorbim cu copiii despre moarte?

Copiii sunt ființe dotate cu inteligență emoțională și  spirituală, ei văd, observă, simt și repetă inconștient ceea ce mediul familial oferă ca realitate, normalitate și mod de existență. Automat, creierul lor reproduce scheme de acțiune, de vorbire sau  de comportament, asigurându-i că astfel se potrivesc și aparțin familiei lor. Dacă se aseamănă, sunt acceptați. Sunt în siguranță.  Acesta este un model de supraviețuire puternic, durabil. Înțelegem rolul său, însă nu trebuie să rămână astfel. Și asta din toate motivele care susțin dezvoltarea, evoluția și sănătatea, pe toate planurile.

Emoțiile care însoțesc toate aceste procese sunt de asemenea purtate de timp și corp și, nefiind exprimate și înțelese corespunzător, pot lăsa urme adânci de suferință în viața copiilor.

Ca părinți conștienți, suntem atenți să dezvoltăm o comunicare sinceră, autentică și reală cu copiii noștri, în ritmul și limbajul lor de înțelegere, despre toate lucrurile sau situațiile care prezintă interes pentru ei sau care ajung în spațiul, „aerul” sau „teritoriul” lor de manifestare.

Când cineva din familie moare, adulții sunt puși în fața provocării de a-și însoți copiii într-o experiență care, în mod natural, reprezintă pentru ei primul contact cu pierderea cuiva drag.

Deschizând un dialog sincer  și blând despre acest subiect, arătăm că le respectăm  integritatea personală, că le validăm emoțiile și îi asigurăm de sprijinul, compania și siguranța iubirii, dincolo de orice bariere.

Pe de altă parte, discuțiile „dificile” reprezintă o oportunitate să își consolideze propria reziliență – această capacitate de adaptare și recuperare în situații provocatoare sau grele.

Desigur, să vorbești cu un copil despre moarte nu este ceva ușor, dar poate deveni, în măsura în care, ca adult reușești să integrezi și să accepți acest proces, ca pe o altă etapă, una care te aduce mai aproape de viață, nu te îndepărtează de ea, una care îți scoate la suprafață un potențial atins de divin, cu care poți, dacă te încrezi, să așezi liniștea și acceptarea, în inima și în viața ta.

Cu toate acestea, când vine momentul,

–         Cum vorbim despre moarte, într-un mod care să nu genereze frică?

–         Când să vorbim?

–         Cu ce cuvinte?

·        Fii sincer, dar alege-ți cuvintele cu grijă și folosește-le conștient, pe un ton blând, calm, simplu.

·        Povestește copilului ce s-a întâmplat (dacă evenimentul a avut loc deja) sau ce se întâmplă.  Poți începe prin a-i spune că  v-ați putut despărți în pace de bunica sau bunicul  sau de alt membru al familiei și că sunteți recunoscători pentru momentele pe care le-ați petrecut împreună și pentru viața, atât de bogată pe care a trăit-o. Dacă nu a fost o despărțire bruscă, puteți pregăti terenul dinainte, fără să impuneți vreun fel de certitudini, cu sinceritate si smerenie în fața necunoscututlui, a clipei ce va urma, în fond, nu știm ce se întâmplă după ce murim, unii oameni cred în mai multe vieți după aceasta, alții că nu există nimic după.

·        Poate vă umple de speranță să credeți că sufletul se ridică la Cer și că indiferent de provocări, merită să trăim recunoscători pentru tot ce avem. Poate ajută  să vreți să împărtășiți această idee.

·        Poate să consolidați ideea de continuitate, de transformare, de iubire a lui Dumnezeu care se regăsește în toate formele posibil imaginate și care nu desparte, ci din contră ne unește pe toți în Iubirea Sa infinită.

Aveți încredere că sunteți ghidați spre ceea ce este potrivit să comunicați și permiteți timp de așezare, întrebări sau înțelegere.

Copiilor micuți, le puteți face analogii cu plantele care, asemenea corpului nostru,  se transformă în energie de iubire. Închizând ușor ochii, își  pot imagina persoana dragă, iar folosirea metaforelor sau a pozelor îi poate ajuta să integreze mai ușor, mai senin și în ritmul lor pierderea respectivă.

Dacă totuși  evităm să vorbim despre această experiență, alegerea rămâne în continuare însoțită de consecințe, ca și intențiile noastre legate de bunăstarea emoțională a copilului.

Lipsa unui vocabular adecvat pentru a vorbi despre această temă nu exclude faptul că cei mici se gândesc de multe ori la ea.  Când nu vorbim despre moarte, în acest caz, mesajul pe care-l transmitem copiilor este că durerea trebuie ascunsă, iar dacă noi, adulții nu îi ajutăm, nu îi sprijinim cu strategii emoționale adaptate niveluli lor de dezvoltare, ei vor căuta să-și  ofere singuri răspunsuri.

Răspunsuri legate de ceva ce nu pot înțelege, ce nu este clar, ce provoacă suferința celor din jur și despre care nu pot vorbi?

–         Oare ce ar putea aduce benefic toate aceste necunoscute unui copil, ținut la distanță de o realitate pe care o percepe oricum?

–         Câtă  anxietate, furie reprimată sau somatizări, precum dureri de cap sau de stomac?

Cultivând o comunicare onestă, deschisă și orientată spre acceptare, adresându-ne cu iubire și cu mai multă prezență, însoțirea celor mici în situații provocatoare sau de doliu, devine o sursă de creștere reciprocă și de sănătate emoțională, din care putem învăța, în primul rând noi, adulții, că nu trebuie să fim tari tot timpul. Ceea ce contează cu adevărat pentru sentimentul de siguranță al copiilor este coerența, să se simtă văzuți și însoțiți în suferința lor.

Să dăm șansa copiilor să experimenteze în felul lor, făcând cunoștință cu propriile emoții, stări și reacții.

Rolul nostru este de a-i însoți, de a-i asigura de prezența noastră, de a le valida trăirile,  așa cum vin, așa cum sunt.

Dacă aleg tăcerea, poate e cazul să îndreptăm oglinda spre noi. Uneori, nu vorbesc nu  pentru că nu vor, ci pentru că simt că ne-am închis în spatele durerii și nu doresc să ne provoace mai multă suferință.

E nevoie de curaj, de maturitate emoțională ca să putem purta o conversație de acest fel cu copiii. Este unul din dialogurile care construiesc o relație durabilă, autentică și necesară dezvoltării lor emoționale, ca viitori adulți.